Reflecții juridice: între o soluție imperfectă și una frauduloasă pe care o alegem?

1. CONTINUITATE INSTITUȚIONALĂ ȘI DEZERTARE INSTITUȚIONALĂ

Principiul continuității instituționale impune titularului unei funcții de demnitate publică demis sau demisionar să rămână la post până la intrarea în vigoare a mandatului unui succesor. Chiar dacă în schema organizatorică există un locțiitor, la acesta se poate face apel numai dacă titularul al cărui mandat a încetat este în imposibilitate absolută de a-și continua îndeplinirea atribuțiilor aferente postului ocupat (cazul decesului, bolii sau altele asimilate acestora). Continuitatea instituțională se referă și la îndeplinirea funcțiilor individuale, nu numai a celor colective.

Lucrurile stau la fel când vorbim despre un Guvern demis prin votul de neîncredere al Parlamentului sau demisionar ca urmare a demisiei primului ministru, precum și când este vorba despre demisiile unor miniștri. Membrii Guvernului rămân la post până la intrarea în vigoare a mandatului succesorilor lor, iar nu o iau la sănătoasa pe ideea „după mine potopul”. Cea din urmă este o dezertare de la îndatoririle instituționale care se poate sancționa în diferite feluri, juridic sau politic.

Faptul că unii miniștri ai Guvernului Bolojan, demiși odată cu Guvernul, consecutiv moțiunii de neîncredere adoptată de Parlament, sau care, aberație absolută, și-au dat demisia dintr-un guvern demis / demisionar, au plecat la ale lor lăsându-i pe alți miniștri, și ei demisionari, să îndeplinească ca interimari atribuțiile aferente portofoliilor abandonate de ei, conduce spre un adevărat alt dezastru constituțional. Actualul guvern Bolojan demisionar și deci, interimar, nu mai are nici o legătură cu vreo expresie democratică. El nu mai reflectă nici votul Parlamentului – acesta nu a învestit niciodată un Guvern 100% userist – nici votul popular – care a plasat USR abia pe un modest loc patru cu numai aproximativ 10% din sufragii.

Fiind, astfel, în sine neconstituțional, acest Guvern nu mai ține seama nici de obligația constituțională de a lua decizii numai cu privire la chestiunile curente care cer soluții urgente. El angajează România pe termen lung, obligând astfel Guvernul care îi va urma să pună în aplicare măsuri dintr-un proiect politic care nu este al său.

1. VOTUL DE NEÎNCREDERE PUBLIC ȘI VOTUL DE NEÎNCREDERE NEPUBLIC

În Constituția României nu există instituția „depunerii mandatului” încredințat de Președintele Republicii în vederea formării unui guvern. De asemenea, nu există nici posibilitatea „demisiei” din poziția de „candidat la funcția de Prim Ministru” desemnat de Președintele Republicii.

Logic și juridic, desemnarea de către Președinte drept candidat de premier mandatat cu formarea unui guvern care să poată obține votul de încredere al Parlamentului nu poate fi refuzată întrucât Președintele nu are dreptul la opțiuni proprii, ci nominalizează pe una dintre persoanele propuse de partidele politice în cadrul consultărilor consacrate tocmai organizării executivului. Or, se presupune că partidele nu propun persoane care nu acceptă desemnarea.

Odată desemnarea oficializată, candidatul desemnat are de parcurs un drum cu un singur sens: drumul către Parlament, căruia îi solicită votul de învestitură sau de încredere pentru sine, pentru lista miniștrilor și pentru programul de guvernare. Numai dacă votul acesta nu este obținut, Președintele poate trece la noi consultări, urmate de o nouă desemnare.

Așa numita „depunere a mandatului” nu reprezintă altceva decât concluzia refuzului parlamentar rezultată din negocierile purtate cu membrii Parlamentului, direct și prin intermediul conducerii grupurilor politice. Deși procedura nu este cea reglementată prin normele de organizare și funcționare ale legislativului, ea are în esență aceeași semnificație și același efect juridic: votul de încredere nu este obținut și guvernul nu se poate forma.

Dacă refuzul intervine de două ori în intervalul de timp prevăzut de Constituție, se procedează la dizolvarea Parlamentului și organizarea de noi alegeri parlamentare.

În cazul în care depunerii mandatului nu i se dă o asemenea semnificație – și anume a unui vot de neîncredere, fie el și exprimat printr-o procedură imperfectă întrucât este fragmentată și netransparentă – se deschide calea unei fraudări a textului constituțional, menită să mențină în exercițiu un Guvern demis de Parlament, practic atât timp cât Președintele și câțiva combinagii politici oculți o doresc. Aceasta este singura concluzie la care se poate ajunge în măsura în care desemnarea urmată de depunerea mandatului din cauza unei evidente lipse de susținere parlamentară nu este tratată ca vot de neîncredere.

Parlamentul se dizolvă după numai două voturi de neîncredere, dar poate fi menținut și după o infinitate de „depuneri de mandat” determinate tot de neîncrederea sa într-o anumită formulă politică de guvernare, respectiv de imposibilitatea formării unei majorități parlamentare care să permită formarea unui guvern. Este absurd!

Desigur, atât procedura unui vot de neîncredere fragmentat și netransparent care cauzează depunerea mandatului de premier desemnat, cât și dizolvarea Parlamentului în urma unor asemenea forme de exprimare a neîncrederii, sunt în afara reglementărilor constituționale actuale, dar într-un asemenea caz am avea de a face doar cu o procedură imperfectă, în timp ce tratarea „depunerii mandatului” ca gest fără consecințe juridice în afară de cea a prelungirii vieții unui executiv demis, exploatându-se neclaritatea literei Constituției împotriva scopurilor ei, este o fraudă la lege.

Ar fi fost, desigur mai bine, dacă Președintele nu ar fi acceptat așa zisa „depunere a mandatului”, invocând lipsa unei prevederi constituționale care să o permită, și l-ar fi obligat pe candidatul desemnat să se prezinte în fața Parlamentului. Aceasta ar fi fost, însă, o obligație de a face nesusceptibilă de executare silită. Dacă persoana desemnată, după discuțiile purtate cu reprezentanții legislativului, ar fi fost convinsă că nu poate coagula majoritatea necesară și ar fi refuzat să solicite formal un vot al cărui rezultat îl cunoștea cu anticipație și pe care și-l asumase, nimeni nu ar fi putut-o forța practic să meargă efectiv în Parlament; mai ales întrucât legea nu prevede vreo sancțiune pentru un asemenea refuz.

Așadar, în situația actuală, în care după două voturi de neîncredere acordate candidaților desemnați de el, chiar dacă unul informal, la capătul unei proceduri imperfecte, și numai unul formal și absolut conform cu procedura legală, Guvernul nu s-a putut forma, Președintele Republicii are obligația să tragă concluzia impusă prin forța faptelor: în Parlament nu există și nu se poate constitui o majoritate gata să învestească un guvern format de candidații propuși de partidele parlamentare. Acesta este rolul Președintelui și anume cel de a stabili o situație de fapt și a-i atașa consecințele constituționale, iar nu de a aprecia oportunitatea unei anumite decizii în funcție de preferințele sale politice. El nu are dreptul să refuze noi alegeri parlamentare, atunci când constată că în structura politică rezultată din alegerile precedente legislativul nu poate aduna suficiente voturi pentru a susține formarea, respectiv, intrarea în funcție a unui executiv.

Între o soluție imperfectă și o fraudă, cea dintâi este singura opțiune posibilă. Pornind de la ea, mai sunt doi pași de făcut.

În primul rând, trebuie să lăsate să treacă cele 60 de zile de la prima solicitare a votului de încredere, care, în lipsa unei solicitări formale, pot fi calculate de la desemnarea primului candidat, după care a început imediat negocierea votului de încredere cu Parlamentul. În lipsa unei alte date certe, desemnarea implică și solicitarea votului parlamentar.

În al doilea rând, Președintele României trebuie să se consulte cu Președinții Camerelor Parlamentului pentru a afla de la aceștia dacă, potrivit estimărilor lor, mai există șansa mobilizării unei majorități dispuse să acorde vot de încredere unei anumite formule guvernamentale.

După aceea, în lipsa unei perspective pozitive, Președintele nu mai are decât calea dizolvării Parlamentului, urmând să fie organizate alegeri în cele mai scurte termene prevăzute de lege. Dacă refuză să o facă, ar însemna că Președintele menține la putere un guvern demis de Parlament, intrând pe terenul legislativului, deși el ar trebui să fie mediator, iar nu arbitru între puteri. Faptul ar reprezenta o altă încălcare gravă a îndatoririlor constituționale sancționabilă prin declanșarea procedurii de demitere, al cărei prim pas este suspendarea sa.

În situația dată, întoarcerea la votul popular este singura soluție pentru anularea efectelor loviturii de stat din decembrie 2024, reabilitarea ordinii constituționale și refacerea coeziunii naționale.