Declinul autopsiilor, prejudiciul științelor medicale

De multe ori mi-a fost dat să aud remarci de genul: Dacă vaccinurile mARN ar fi fost atât de periculoase pe cât le prezintă scepticii — supranumiți și „conspiraționiști” —, „s-ar fi văzut”. Mulți ar fi căzut secerați și am fi fost năpădiți de tot felul de grozăvii. În realitate, nu ne-au crescut nici cozi, nici solzi, nici urechi în plus și nici coarne; nu ne-am pierdut mințile (oficial), și nici celebra „sterilitate pe trei generații” nu se întrevede. Unde-s morțile subite și bolile dubioase cu care amenințau oponenții vaccinării? Se vede cu ochiul liber că lumea se îmbolnăvește și moare în continuare de aceleași boli ca întotdeauna.

Ne-am putea întreba același lucru și despre cei care au refuzat vaccinarea, fiindcă și ei erau amenințați la vremea respectivă de responsabilii cu propaganda că vor muri pe capete. „Vaccinat, vindecat sau… decedat!” — suna una dintre lozincile-intimidări. Nu știu de ce s-a încetățenit ideea că e musai să se întâmple ceva nemaivăzut, nemaiauzit și nemaipomenit ca să admitem și partea umbrită a panaceului, fațetă pe care o are orice remediu, oricât de (in)util. În fond, și valul industrializării a adus „cadouri” pe care cineva cândva le-a numit în bloc bolile civilizației, și nici acelea nu erau complet străine înaintașilor, ci doar rarefiate. Și printre contemporanii industrializării au existat dispute între partizanii convinși ai înnoirilor revoluționare și scepticii progresului accelerat. Cum vor fi explicat martorii vremii avântul obezității sau al bolilor de inimă ce preluau locul vacant lăsat de infecții învinse de igienă, vaccinuri și medicamente? Dar substituirea morții rapide prin tifos, holeră, ciumă sau difterie cu o moarte lentă prin diabet, cancer sau Alzheimer, în caz că au sesizat conversia? (Azbestul a indus în eroare utilizatorii câteva secole, până când cineva a făcut legătura între fibrele omnipotente și moartea chinuitoare a celor expuși.) Se vor fi așteptat și ei la ceva exotic, poate chiar extraterestru, așa cum ne așteptăm noi astăzi de la noile vaccinuri, ori s-au mulțumit cu înregistrarea amplificării ratei îmbolnăvirilor deja cunoscute?

Dilema ar fi fost elucidată de mult dacă nu s-ar fi închis gura multor experți și nu s-ar fi blocat calea singurei discipline capabile să ofere informații pertinente: patologia. Ea are răspuns la mai toate chestiunile nedeslușite ante-mortem, în ciuda strădaniilor medicilor curanți. Detectează erori diagnostice și terapeutice din care se poate învăța enorm, chiar dacă nu toate au avut influență directă asupra evoluției bolii și a supraviețuirii fostului pacient. O disciplină pe care, din păcate, o lăsăm să moară. Cu ce scop facem asta și, mai ales, cu ce consecințe?

A existat o vreme când preacurioșii erau aspru pedepsiți pentru satisfacerea dorinței de cunoaștere a  corpului uman prin… disecție. Și totuși, fără un Galenus, Leonardo da Vinci ori Michelangelo, fără medici dedicați și fără „iscoditori” dispuși să achite o avere ori să-și riște libertatea pentru… un cadavru n-am fi avut nici cunoștințe precoce despre anatomia umană și nici artă vecină cu perfecțiunea. Am fi avut cel mult relicve mai mult sau mai puțin tangibile aparținând merituoșilor desemnați de religii. Cu sprijinul celor mai puțin sfinți(ți) s-a născut cea mai veche și mai valoroasă dintre ramurile medicinei, anatomia, al cărei nume relevă secționarea corpului în vederea cercetării și înțelegerii modului de funcționare. Își are începuturile timide în Alexandria cu trei secole î.Hr. (Ba chiar cu milenii mai devreme, dacă luăm în calcul mumiile egiptene și nu numai.) Ca orice practică, și disecția și-a avut istoria ei zbuciumată, osândită periodic la stagnare, în funcție de deschiderea la minte a legiuitorilor. Un întreg Ev Mediu și-a însușit cunoștințele evitând pe cât posibil disecțiile pe oameni și recurgând mai mult la necropsii (termen încetățenit pentru cercetarea aprofundată a cadavrelor de animale), cu excepția unor spirite renascentiste, care au riscat și au investit mult pentru obținerea de detalii fidele despre alcătuirea corpului uman. Oricare ar fi fost mobilul disecțiilor — tentativa de vizualizare a spiritului, de eliberare a acestuia din carcasa trupească, ori simpla sete de cunoaștere —, ele au revoluționat științele și continuă să le îmbogățească. Altminteri nu s-ar fi impus până în contemporaneitate și n-ar constitui materia de studiu indispensabilă medicinei.

Curiozitatea personificată nu s-a putut opri la „cum suntem făcuți” și a vrut să afle și „cum arată boala” sau „ce aduce/ia moartea”. Așa s-a trecut de la simpla anatomie la anatomia patologică (patologie). Oricât de macabru ar suna, moartea „știe” mai totul despre viață. Autopsia e cel mai fiabil instrument de măsurare a calității serviciilor medicale și cheița către un nou și superior nivel științific. A trecut ceva timp de când Giovanni Battista Morgagni, fondatorul anatomiei patologice moderne și al unui nou mod de gândire, descria sediul și cauza bolilor în Veneția lui 1761 bazându-se pe rezultatele a 640 de autopsii. Cândva ambiția de „a vedea cu propriii ochi” dacă nu moartea, măcar cauza ei, a devenit standard și practică obligatorie în cazurile deceselor suspecte. Medicina a înregistrat multe progrese grație descoperirilor post-mortem. Pesemne că pe atunci dezvăluirile satisfăceau curiozități științifice și nu lezau atâtea vanități rău plasate cum, din păcate, se întâmplă astăzi. Acum nu mai sare nimeni gardul cimitirelor și nu mai fură cadavre în miez de noapte ca să le studieze și să dezlege enigmele anatomiei, ci se face un ocol cât mai larg în jurul trupurilor neînsuflețite, și nu din motive de pietate. Să se fi eradicat morțile suspecte, sau termenul însuși creează disconfort și duce cu gândul la malpraxis? Să fi scăzut interesul pentru aflarea cauzei decesului, sau specialiștii de astăzi sunt atât de bine pregătiți încât știu aprioric ce a adus moartea pacientului și cum?

Autopsiile pot fi solicitate de medicul curant, de oficiul de sănătate publică, de procuror, de aparținători sau de defunctul însuși, în cazul în care a dispus în timpul vieții ca trupul său să deservească științele. Sigur că dezvăluirile vin tardiv și că ele nu pot „întoarce mortul de la groapă”, dar pot aduce claritate, dreptate, iar uneori pot salva alte vieți de la o soartă similară. Și atunci care să fie motivul pentru care medicina actuală tinde către distanțarea de autopsii? Interesul clinicienilor a scăzut substanțial, se spune. Mulți se bazează pe metodele moderne de investigație pe care le consideră infailibile. Avem laboratoare, aparatură performantă, RMN-uri, endoscopie, biologie moleculară etc. Cum să te îndoiești de corectitudinea diagnosticului?! Mai bine folosim patologii la analizele pieselor operatorii și ale biopsiilor — până le vor prelua și pe acelea roboții —, cu beneficii pentru cei vii. Mai ales că se găsesc tot mai puțini amatori de secționat cadavre! Și ar mai fi și costurile, pe care mulți preferă să le aloce altundeva. Dar cu ce preț?

Adeseori se aruncă vina refuzului autopsiilor pe umerii aparținătorilor ori pe cei ai instituțiilor religioase. Să nu uităm însă că în pandemie am fost martorii unui scenariu grotesc în care autoritățile au evitat pe cât posibil autopsiile — ca să nu expună patologii riscului infectării! —, iar aparținătorii au fost nevoiți să „creadă” în notificările certificatului de deces înmânat de oficiali. În loc să profităm de ocazie și să învățăm cât mai multe despre „noul virus”, am ales să ferim patologii de contagiune (ca și când ei n-ar fi avut habar de măsurile de protecție!), deși aceștia ar fi fost mult mai puțin expuși decât clinicienii, pentru că morții nu tușesc și nu împrăștie germenii.  Să nu uităm și că familiile au fost acelea care au solicitat necropsiile în cazul deceselor survenite postvaccinal, achitând și costurile. Și nici biserica nu poartă întreaga vină, în ciuda zvonurilor care încearcă să justifice evitarea confruntării cu adevărul despre cauza morții. Cu excepția iudaismului, niciuna dintre marile religii nu interzice categoric autopsiile. Condiția a fost și este respectarea principiilor etice și a demnității persoanei până dincolo de finalul vieții, ținând cont de posibilități și de voința defunctului și a aparținătorilor.

Excluziunea patologilor ne-a frapat în timpul pandemiei, dar lucrurile trenează de ani buni. Pare că patologii și medicii legiști mai mult împiedică soluționarea problemelor. Rata autopsiilor a scăzut drastic la nivel global, în pofida semnelor alarmante consemnate de studii. În 1964 SUA controla astfel 41% din pacienții pierduți în clinicile medicale, dar numai 35 de ani mai târziu rata autopsiilor oscila între zero și 5%. În Elveția a scăzut cu 41% în doar 9 ani (2000-2009). Trendul se regăsește și în Germania (14,6% în 1980 și doar 1,2% în 1995), în Suedia (46% în 1969 și 22% în 1995) sau în Austria (35% în 1984 și 17% în 2010).

Din păcate, renunțarea la autopsii are un preț terifiant. Studiile relevă multe discrepanțe (10-40%) între diagnosticul de dinainte și cel de după deces. Paradoxal (sau nu!), tot studiile au constatat că o creștere a ratei autopsiilor ar arăta cu timpul mai puține și nu mai multe asemenea discrepanțe. Clinicienii ar fi mai atenți și ar ști unde și cum să intervină pentru evitarea erorilor cu impact asupra conduitei terapeutice și supraviețuirii pacienților. Clinica universitară din Leipzig a demonstrat cum o creștere a ratei autopsiilor de la 3% (cât era între 2005-2009) la 26% a micșorat rata erorilor relevante de la 18,8% la 11,6% în doar doi ani (2010-2012). Aceeași clinică a documentat 263 de tumori maligne (unul din cinci diagnostice de cancer!) neidentificate ante-mortem. Un sfert dintre tumorile nerecunoscute — în prostată, colon, plămân, rinichi și ficat — au fost cauzatoare de deces. Și aici nu mai putem da vina pe delăsarea pacienților și neglijarea screeningului! Discrepanțele dintre diagnostice s-au infiltrat peste tot, de la secțiile de terapie intensivă la saloane „normale”, și de la tumori și traumatisme la infecții și boli cardiovasculare. Mai mult decât atât: erorile au fost adeseori multiple la unul și același pacient.

Multe voci solicită standardizarea rapoartelor de autopsie pentru o mai bună comparabilitate, dar asta n-ar trebui să însemne uniformizarea protocolului și n-ar trebui să îngrădească libertatea de acțiune fiecărei clinici în funcție de profil. Dincolo de standarde, patologul ar trebui să-și poată pune în aplicare cunoștințele și experiența și să decidă examene și analize suplimentare, în funcție de ce-a aflat din actele și informațiile culese despre pacient și boală. Și exact aici s-ar putea afla unul din răspunsurile la întrebarea de la începutul articolului: Numai cine caută găsește! Acel cineva trebuie să știe ce să caute, să vrea s-o facă și… să aibă permisiunea căutării. Altminteri, chiar dacă rata autopsiilor s-ar ridica la 100%, adevărul tot inaccesibil ar rămâne. Cum să aflăm ceva despre toxicitatea proteinei spike vaccinale, dacă protocoale rigide nu-i prevăd detectarea? Cei care au avut inițiativa și curajul s-o facă s-au văzut — conform modelului pandemic — izolați și renegați chiar de colegii de breaslă. Fără vreun dialog colegial au fost catalogați „promotori de pseudoștiințe” și „conspiraționiști”, chiar dacă ante-pandemic se bucurau de prestigiu internațional.

Rezultatele depind enorm și de calificarea și experiența patologului, iar acestea nu pot exista fără… examinarea în sine. Dacă trendul dispensării de autopsie va continua, nici patologii nu vor mai putea livra rezultate valide, rata erorilor se va întinde ca o pată de ulei în medicină, răposații își vor lua cu ei secretele și nimeni n-o să mai știe dacă și unde a greșit! Măsurarea exactă a calității muncii clinicienilor, ca și a patologilor, e cu siguranță dificilă, dar asta nu înseamnă că cele două categorii de specialiști n-ar avea de învățat din conlucrare. Din colaborarea colegială (și nu din concurența oarbă) vor profita fără îndoială și pacienții, supuși și expuși unor experți și proceduri în care li se solicită încredere necondiționată. Oricâte progrese ar fi înregistrat, medicina nu a atins (și probabil nu va atinge niciodată) nivelul care să-i permită extravaganța renunțării la autopsii, dimpotrivă: Cu cât mai mare progresul științific, cu atât mai mare nevoia de confirmare/infirmare din partea patologiei, singura care-și permite să treacă prin/peste… cadavre, fără să riște vreo dispută cu etica.