Decretul lui Ceaușescu din 1987 și copia sa, revăzută și adăugită, din 2022, patent UE

O imagine difuzată pe media alternativă ne redă prima pagină a ziarului Scânteia, ediția din 7 februarie 1987, în care este publicat Decretul Consiliului de Stat privind unele măsuri pentru raționalizarea consumului de energie și gaze  naturale. Fapt deloc întâmplător de vreme ce, tot pe canalele de informații, primim știri despre măsurile de austeritate pe care decidenții Uniunii Europene le pregătesc și urmează să ceară statelor membre să le aplice într-un viitor apropiat. După cum, tot nu din întâmplare, în comentarii se fac analogii între restricțiile  dictate de regimul partidului-stat și cele preconizate de actualul centru conducător de la Bruxelles. Analogii oarecum forțate dacă ținem seama că Nicolae Ceaușescu ne impunea să strângem cureaua (nu ne cerea, cum ar fi înclinați să scrie unii) pentru a achita datoria externă a României. Bani nu glumă din care, de bine de rău, într-o anumită perioadă, au fost subvenționate economia, cercetarea științifică, învățământul, sănătatea, mediul cultural și artistic. Ceea ce a creat, pentru o scurtă vreme, iluzia colectivă a unei stabile și sustenabile calități a vieții. Iluzie căreia i-au luat locul frigul și întunericul de la locul de muncă și de acasă și penuria de alimente.

Aceasta ar fi, în linii mari, situația în care țara s-a aflat ca urmare a voluntaristelor programe de austeritate impuse prin decretul din februarie 1987. Situație care s-a agravat în ritm accelerat și a culminat cu uriașa dezamăgire provocată de faptul că, după ce la sfârșitul lui martie 1989 Nicolae Ceaușescu anunța achitarea integrală a datoriei externe, nu a urmat nici-o măsură de încetare a austerității și nici de relaxare a situației. De unde și marile proteste publice urmate de căderea regimului partidului-stat.

Aceasta ar fi, în linii mari, situația din România perioadei 1987-1989. Situație care a avut și cauze interne precum și cauze externe. Austeritatea pe care vor acum să ne-o impună diriguitorii Uniunii Europene este cauzată de multipla criză care a lovit și va continua să lovească statele membre, ca urmare a unor decizii arbitrare luate de birocrații comunitari în cabinete cu pereți bine căptușiți, prin care nu au cum să mai treacă semnalele de avertisment ale realității. Nu vreau să spun că în Comisia Europeană și, mai ales, în Parlamentul European nu sunt și minți lucide, responsabile care simt pulsul realității, iar țara noastră are și ea câțiva europarlamentari care sunt adevărați promotori ai intereselor României Europene, dar, din păcate, nu întotdeauna opiniile lor contează pentru decidenții comunitari și, cu atât mai puțin, pentru cei care le comandă opțiunile. Afirmație valabilă, din păcate, nu numai în cazul nostru. Ceea ce a  produs o amenințătoare acumulare de tensiuni și de contradicții pe care pandemia și, după aceea, războiul de Ucraina le-au făcut să explodeze. Consecința directă a acestora fiind scumpirea, tot mai greu de suportat pentru majoritatea populației, a produselor necesare unui trai decent, civilizat, căreia i se răspunde, în tot mai multe state din arealul democrațiilor avansate și stabile, prin ample mișcări de protest.

Scriu cu amărăciune și cu mult regret aceste dureroase adevăruri la care, în anul 2004, nu credeam că se vom ajunge vreodată să le trăim și să le suportăm consecințele. 2004 fiind anul la sfârșitul căruia țara noastră încheia cu succes negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Și nu pot să nu îmi amintesc și de avertismentul lansat de către Adrian Năstase după ce PPE a acces la butoanele de comandă ale instituțiilor- cheie ale comunității. Citez din memorie, dar fără a schimba sensul real al declarației: „Noi cu o anumită Uniune Europeană am negociat și cu o altă Uniune Europeană vom lucra de acum înainte”.  Adrian Năstase fiind, după cum se cunoaște, premierul în al cărui mandat s-au purtat și s-au finalizat negocierile României cu Uniunea Europeană. Constatare care, păstrând ceea ce este de schimbat și schimbând ceea ce este de schimbat, poate fi aplicată și în cazul în care extindem sfera discuției și ajungem la momentul de cotitură numit căderea regimului partidului-stat. Moment în care trebuie să ne amintim euforia cu care, după atâta și atâta privațiuni, nutream speranța că am intrat- cu dreptul!- în societatea tuturor posibilităților, societatea de consum și a liberei circulații a persoanelor, bunurilor și a serviciilor.

După care, încet dar sigur, a venit trezirea la realitate. Dureroasă revelație a faptului că lumea unipolară creată după 1990 nu se mai poate auto-gestiona, iar modelul unic, modul de producție neo-liberal, în care nu există decât valoare de schimb și valoare de întrebuințare, nu își mai poate controla crizele și ajunge în pragul imploziei. Crize care devin contradicțiile interne acutizate la maxim și care  devin crize de sistem. S-a spus, pe bună dreptate, la sfârșitul anilor 80 ai veacului trecut, modelul unic,LUI  artificial numit ,,comunist’’ își trăise traiul și își mâncase mălaiul. Modelul dictat de centru conducător de la Kremlin fiind cel căruia Ceaușescu i se opunea categoric, ambiționând să îi răspundă cu un model românesc de conducere a economiei și a societății. Model denumit noul mecanism economico-financiar, dar care, cu siguranță, nu abolea nici teza partidului-stat, nici pe cea a economiei centralizate și nici pe cea a proprietății de stat asupra mijloacelor de producție.

Nu știm, însă, dacă la acel moment de răscruce, Nicolae Ceaușescu avea știință, fie și în linii mari, despre noul model unic, neoliberal, care fusese elaborat în laboratoarele de specialitate, dar, cu siguranță că, în megalomania sa, a dorit să facă din România un actant trainic în jocurile de putere din Europa și din lume. Ideea acelei bănci care ar fi urmat să fie pusă pe picioare după recuperarea banilor pe care mai multe țări numite „în curs de dezvoltare” îi datorau României, bancă pe care Ceaușescu o vedea ca sursă de finanțare pentru lumea a 3-a, dar cu dobânzi mai mici decât cele ale FMI sau ale altor entități de aceeași categorie. Acest proiect constituind, sunt convins, un serios motiv de reflecție pentru gestionarii marilor finanțe mondiale. Asta, desigur, cu condiția ca proiectul respectiv să fie pus în act și să reziste. Condiție în care ar fi fost de așteptat ca și standardele de viață ale românilor să crească.

Desigur, proiectul băncii respective nu era cunoscut marelui public. Și, chiar dacă ar fi fost cunoscut, dată fiind dezamăgirea la scară de masă când, și după achitarea integrală a datoriei externe, românii trăiau tot cu alimentație rațională, cu economii la gaze și la electricitate și cu două-trei ore de program la televiziunea de  stat, nu cred că ar mai fi fost crezut și susținut. Pentru că, să nu uităm, nici atunci când s-au anunțat restricțiile și nici atunci când s-a proclamat achitarea datoriei externe, Nicolae Ceaușescu nu a venit în fața poporului ca să își asume, punctual și la obiect, un set de măsuri de care vom beneficia după ce calvarul austerității a luat sfârșit. Situație care, revenind la noua austeritate pe care vor să o instituie liderii de la Bruxelles, bag seama că se repetă. Adică nu ni se spune, nici nouă și nici populației din arealul comunitar, până când trebuie strânsă cureaua și care va fi răsplata sacrificiilor. Cumul foarte riscant de factori care ar putea face ca valul de proteste din mai multe state membre ale UE să nu rămână doar o furtună într-un pahar cu apă.

Nu ne rămâne, așadar, decât să vedem cu ce ofertă va veni înalta conducere a Uniunii Europene. Ofertă care aș vrea să vedem că nu va fi similară sutei de lei în plus la salariu pe care o promitea Nicolae Ceaușescu la din 21 decembrie 1989. Miting care i-a și fost fatal.