Definiția morții

Ori de câte ori ne copleșește realitatea, iar viteza evenimentelor ne depășește puterea de înțelegere și adaptare, modificăm definiții. Am redefinit normalitatea, genurile, extremismul, libertatea de opinie, războiul, pacea, genocidul, cazurile de boală, pandemiile și vaccinul. Pare-se că și moartea ar avea nevoie de o definiție actualizată. Într-un fel o interpretează religiile și cu totul altfel științele. Fiecare confesiune își are propria viziune despre finalul vieții pământene, dar niciuna dintre ele nu vede Nimicul dincolo de moarte, ci nemurirea (cel puțin a sufletului). Pentru cucernici moartea reprezintă poarta către veșnice — fie ea nirvana sau reîncarnarea. Ritualul înmormântării e un melanj feeric de credință și de iubire și respect față de cei plecați. Fiecare cultură își are propriile legi care reglementează despărțirile. Există reguli care previn grăbirea sau întârzierea înmormântărilor ori îndrumări pentru durata doliului. Unele alocă tristeții câteva zile, altele câțiva ani. Singura care nu se lasă cuprinsă de cuvinte și nici standardizată e durerea din sufletul fiecărei ființe.

Ce șanse avem să aflăm ce este moartea, și de la cine? Am avea câteva indicii de la cei care au fost cât pe ce să treacă „pragul” și s-au întors. Ei relatează cum au trăit separarea spiritului de trup și cum au intrat în contact cu cei dispăruți. Toate acestea sunt trăiri subiective ori percepții extrasenzoriale, spun științele, care lucrează exclusiv cu dovezi, cu fenomene măsurabile și demonstrabile. Pentru medicină moartea reprezintă încetarea permanentă și ireversibilă a funcțiilor vitale (activitatea creierului, respirația și circulația sanguină) urmată de imuabila descompunere. Atât timp cât cunoștințele despre neurobiologie se vor baza exclusiv pe fizica clasică, moartea se va traduce prin absența undelor din EEG, interpretată ca moarte cerebrală. Științele nu „cred” într-un nou nivel existențial și nici în reversibilitatea proceselor morții. Dacă n-ar fi nevoia de transplanturi! (Listele consemnează de zece ori mai mulți candidați decât potențiali donatori.) Ea face ca medicina să tindă către restaurarea funcțiilor biologice și devierea destinului unor organe necesitate de suferinzii pe cale să și le piardă pe ale lor. Cum e posibilă obținerea de organe vii și viabile de la donatori decedați și cum se împacă procedurile de „vivificare” a acestora cu cerințele eticii și cu definiția dată morții de medicina însăși?

Tulburător sau nu, nici științele nu-și pot explica integral cum lucrează moartea, ba mai mult: în plin secol XXI nu dispunem încă de aptitudinea constatării trecerii în neființă fără greș și fără dubii. Constatarea decesului (înaintea apariției „semnelor sigure” dar tardive precum rigorul, petele cadaverice ori descompunerea) a fost și este o provocare. Pentru unii diagnosticul morții e artă pură, pentru alții e știință, dar niciunul dintre constatatori, fie ei amatori cu experiență sau profesioniști ajutați de aparaturi sofisticate, nu e infailibil. Intervalul variabil dintre deces și înmormântare ar putea sugera că unele confesiuni sunt mai abile decât altele. Majoritatea par să capete siguranță în două, trei zile, dar catolicii, de exemplu, își lasă ceva mai mult timp. Cei mai „grăbiți” sunt musulmanii și evreii, la care înhumarea ideală are loc chiar în ziua decesului. De unde își iau cu toții certitudinea că persoana respectivă s-a angajat pe un drum fără întoarcere?!

Oare cum reușesc budiștii să distingă între starea de profundă meditație („contemplarea morții”), care poate dura și câteva zile, și moartea propriu-zisă? Cât de siguri pot fi observatorii efectelor plimbării unui fulg peste buzele comatoșilor că cei care nu răspund atingerilor chiar au trecut „dincolo”? Cum poate o oglindă să denunțe capitularea plămânilor? Trădează lipsa pulsului indubitabil abdicarea inimii? Ce ne comunică refuzul pupilelor de a răspunde luminii și ce denunță paloarea și răceala pielii? Cum pot fi siguri cei mai pripiți dintre semeni că nu au de-a face cu terifiantul fenomen Lazăr, botezat de medicină autoresuscitare (revenirea spontană la viață după sistarea manevrelor externe de resuscitare)? Ori cu înșelătoarea moarte aparentă, cunoscută ca vita reducta, care a cutremurat generațiile trecute cu povești de groază despre strigoi, moroi, vampiri etc. — zbuciumați care nu-și găsesc tihna și se răsucesc până și în mormânt. În funcție de posibilități și intelect, urmașii defuncților încercau adeseori să prevină dezastrele. Unii recurgeau la „sicriul de siguranță” și legau de degetul răposatului un șnur prevăzut cu un clopoțel la capătul suprateran, iar alții recurgeau la andrele și cuie pe care le împlântau în inimile (ne)moarte, să fie siguri că posesorii nu se întorc să dea iama printre muritori și să se răzbune pentru iuțeala care i-a înmormântat de vii.

Examenul extern pe care se bazează metodologia diagnosticării decesului în majoritatea cazurilor e apanajul oricărui medic și personal sanitar instruit în domeniu. Științele spun însă că perturbarea stării de conștiență, a reflexelor, pulsului, respirației și temperaturii corporale sunt semne cât se poate de nesigure și pot camufla stări reversibile prin resuscitare. Ele descriu moartea clinică, cerebrală, cardiacă și… biologică — cea mai sigură dintre morți, echivalentă cu abandonul ultimei celule. Pentru siguranță se recomandă consultarea aparatelor. Cât de calificată e tehnologia în diagnosticarea morții și cât de mult ne putem baza pe instrumente? Deși lucrurile stau infinit mai bine decât la vremea când împlântam țăruși în inimile potențialilor vârcolaci, încă nu am atins perfecțiunea. Oricât de performante ar fi aparatele, tot se mai fac confuzii și încă mai avem probleme cu validarea morții.

Semnele sigure enunțate mai sus sunt o ușurare pentru constatatori, nu însă și pentru medicina transplantului. Aici lucrurile trebuie să decurgă urgent, fiindcă orice depășire a ferestrei terapeutice poate aduce eșecul și toate eforturile sunt de prisos. Pentru ca transplantul să „se prindă” e nevoie ca organul să fie viu. Paradoxal, el trebuie să provină de la un donator (declarat) mort, fiindcă etica permite prelevarea de organe doar în caz de moarte ireversibilă. Macabra realitate interpune uneori scenarii demne de Oscaruri pentru… filme de groază. Nici cel mai talentat regizor horror nu atinge înălțimea spectacolului prezentat de viața însăși, după cum relatează recente dezvăluiri aparținând unor jurnaliști mai zeloși din SUA. (Locul e pură întâmplare, grozăviile se pot petrece oriunde.)

E dezolant să descoperi că aproape jumătate din diagnosticele stabilite de medicii curanți sunt false și că o bună parte dintre ele au constituit cauza decesului. Dar cum e să afli că… diagnosticienii s-au înșelat — mai mult sau mai puțin (dez)interesat și (in)voluntar — și la constatarea decesului, în pofida arsenalului instrumental și a metodelor moderne de care dispun? Oare cum se va fi simțit cineva proaspăt deconectat de aparate și transferat urgent în sala de operație pentru prelevarea de organe, cu inima încă bătând? Cum se va fi simțit echipa operatorie după secționarea coastelor cu ferăstrăul, la vederea inimii palpitânde și a plămânilor ce se destindeau umplându-se cu aer? Despre medici se știe că au părăsit îngroziți blocul operator și că unul dintre ei a rămas să sutureze grosier plăgile. Despre pacient nu știm decât că a renunțat să mai lupte 12 minute mai târziu și a fost declarat decedat pentru a doua oară. Și ar mai fi și alte drame cu „morți vii” care au încercat din răsputeri să-și anunțe operatorii că încă trăiesc: prin lacrimi, prin gesturi disperate, mușcându-și tubul de ventilație, clătinând din cap, clipind etc.

Mulți medici au refuzat oripilați să continue procedurile, deși echipa de preluat organe aștepta dincolo de ușa sălilor de prelevare. Au existat și unii care au administrat sedative și narcotice victimelor, continuându-și treaba. Și au mai fost și alții care n-au mai suportat coșmarul și presiunea psihică și fie au demisionat din spitalele groazei, fie au ales să vorbească. În numele lor și în numele celor reduși la tăcere. Pacienți mai norocoși, care au reușit să se facă înțeleși și să primească o nouă șansă la viață, s-au întors acasă și și-au depănat singuri neverosimilele și greu digerabilele istorisiri. Cei mai intransigenți sunt coordonatorii programului de transplant și supervizorii echipelor de prelevare. Uneori folosesc intimidarea, alteori explică tentativele „decedaților” de a se face observați prin „simple reflexe”, iar alteori înlocuiesc cu brutalitate echipa operatorie și aduc la locul faptei specialiști mai „căliți”. Mulți nu mai au nici măcar decența să aștepte decizia aparținătorilor privind deconectarea de aparate și dau buzna încercând să influențeze demersul. Nevoia de organe e imensă, iar pirateria în creștere. Perversitatea constă în faptul că ONG-urile „non-profit” care coordonează procedurile primesc susținere financiară în funcție de eficiență (cuantumul livrărilor), ceea ce amplifică teama de desființarea contractului. În ultimii cinci ani SUA și-au triplat numărul transplanturilor efectuate după stopul cardiac și nu după moartea cerebrală, cum ar fi corect și ideal. Motivul e simplu: există mult mai mulți morți cardiaci decât cerebrali! Problema e că o inimă oprită nu mai poate hrăni cu sânge nici organele ce urmează să-și schimbe posesorul, iar acestea ar deveni inutilizabile. Uneori, însă, pompa „alege” să-și reia activitatea la deconectarea de aparate, ceea ce complică enorm planurile echipelor postate de o parte și de alta a ușii sălilor de operație. La accelerarea decesului ajută uneori morfina, alteori propofolul, după cum declară unii dintre protagoniștii sinistrului spectacol, îngroziți de ce le-a fost dat să vadă. Au văzut și că de multe ori supraveghetorii muribunzilor sunt recrutați dintre medicii tineri, lipsiți de experiență și mult mai docili. Analiza a 351 de donări autorizate dar nefinalizate a semnalat fenomene îngrijorătoare în cel puțin 103 cazuri; 73 de victime prezentau încă semne neurologice și cel puțin 28 erau încă vii la debutul prelevării.

Singura persoană cu adevărat altruistă e donatorul, cu condiția ca jertfa sa să fie benevolă. Industria transplanturilor învârte miliarde. Un rinichi aduce în medie 400.000 de dolari, un ficat sau o inimă — peste un milion. Plus profitul din administrarea de medicamente imunosupresive pentru tot restul vieții. Bașca eliberarea paturilor din secțiile de ATI! Greu de rezistat tentației de a „salva vieți”, după cum pretind promotorii. Desigur, fiecare viață contează și nimic nu trebuie lăsat neîncercat pentru a o salva. Dar totul are o limită. Nu poți trata o ființă umană ca pe un rezervor de piese de schimb și nu poți face pe salvatorul trecând peste cadavre… vii. Cu siguranță că nici beneficiarii noilor organe n-ar fi din cale afară de fericiți dacă ar afla adevăratul preț al salvării. Din scurgerile de informații captate de jurnalismul investigativ rezultă că nici măcar morțile cerebrale nu sunt chiar atât de sigure pe cât le-au declarat și diagnosticat prelevatorii de organe. Noul ministru al sănătății din țara tuturor posibilităților vrea să aducă mai multă transparență în afacerile „rețelelor speranței”, după cum s-au autointitulat multe dintre ele. Rămâne de văzut dacă îi va reuși demersul sau dacă va avea soarta antecesorilor ce-i poartă numele. Deocamdată scandalul a izbucnit în SUA, dar nimeni nu garantează că definiția morții (5 minute de absență a contracțiilor cardiace) nu se va schimba și altundeva. Și în Europa există state care consideră în ordine prelevarea de organe de la cei aflați în moarte cardiacă.

Dincolo de faptul că nu se respectă întotdeauna listele de așteptare (unul din cinci pacienți e ignorat) și multe organe se alocă preferențial, transparența ar trebui aplicată și componentelor rețelei, rotițelor fără de care nu se poate: medicii. Nimeni nu poate explanta și implanta organe fără să fi trecut printr-o școală de medicină și fără o pregătire corespunzătoare. Dar nici fără o conștiință și fără respectarea eticii și a deontologiei n-ar trebui să se poată! Ca să beneficieze de respectul și încrederea necondiționată din partea pacienților, s-ar cuveni ca ei înșiși să-și respecte jurământul depus și să nu se încreadă în uneltirile unor rețele mafiote. Sperăm ca situațiile în care se mai trece și peste cadavre pentru o nouă șansă la viață să fie doar excepții, și încă unele care nu confirmă vreo regulă, dar cine poate ști?!