Pînă la urmă căştile s-au dovedit utile. Ion Iliescu îşi ţine discursul în ruseşte. Graţie translaţiei, ai noştri ştiu cînd să aplaude entuziaşti.
Studenţii propriu-zişi s-au refugiat în rîndurile din spate. Disting multe capete chiluge.
Cam prea multe.
Nu e nici o îndoială că au fost aduşi cu convocatorul.
Riscurile globalizării, asupra cărora avertizează Ion Iliescu, îi lasă indiferenţi. Unii privesc în depărtare. Vor să afle acolo răspunsul la întrebarea: de ce sînt ei în sală şi nu, să-i spunem, la o votcă? Alţii îşi omoară timpul desăvîrşind cuvinte încrucişate.
Chilugii din faţa mea se distrează pe rupte, arătîndu-şi unul altuia, pe furiş şi cu mihohoteli înăbuşite, poze cu june despuiate din varianta rusească a Playboy-ului.
Finele manifestării e încoronat, ca în orice operă, de legendarul cockteil.
Cockteil potrivit Programului.
Potrivit realităţii, e altceva.
Pe mesele ce-ar putea alcătui, ca suprafaţă de expunere, o stepă rusească nedesţelenită, se văd cîteva boluri cu fructe, cîteva farfurioare cu covrigei tari şi o sticlă de şampanie ieftină, dintre acelea pe care, numai văzîndu-le, te şi apucă durerile de cap.
Momentul lansării în ruseşte a cărţii lui Ion Iliescu a dat naştere unei flămînzeli sălbatice, de oameni ajunşi la capătul unei secete planetare. În doar cîteva clipe n-a mai rămas pe mese decît o lămîie verde, nu ştiu cum nimerită acolo. Pun mîna pe ea, după o confruntare subînţeleasă cu un rus zdravăn, împovărat de medalii.
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
1 2
Lasă un răspuns