După ce mi-am dat sufletul căutînd camera 8023, rupt de căratul valizei, după ce-am constatat, dezamăgit, că n-am ce şterpeli din cameră (telecomanda era legată de televizor cu ditamai lanţul, iar ventilatorul nu încăpea în bagaj), mi-am zis să ies prin Moscova. Oricum, mi-era totuna. Fie că mă lungesc pe patul din cameră. Fie că mă lungesc pe asfaltul Pieţei Roşii.
Am stins lumina şi am deschis uşa. N-a mai fost nevoie s-o închid. S-a închis singură. Şi nu oricum, ci aproape smulgîndu-mi-se din mînă.
Ca să ies în oraş, trebuie să ies din hotel. Şi pentru că n-am aripi (de zburat pe fereastră), ca să ies din hotel trebuie să ajung în lobby. Uşor de zis, greu de făcut. Am uitat pe unde am venit. Şi nici un indicator nu-mi sare în ajutor. Apelez rapid la ce am la îndemînă: luatul încotro văd cu ochii. Şi cum ochii nu văd altceva decît un coridor lung, întrerupt, în depărtare, de o uşă despre care nu ştiu dacă e Pull sau Push, o iau lipa-lipa spre capătul lui.
N-apuc să fac nici zece metri. În spatele meu răsună o împuşcătură. Judecînd după distanţă, s-a petrecut în camere de unde tocmai plecasem. Te pomeneşti că în absenţa mea s-o fi sinucis cineva! Mă întorc şi-mi lipesc urechea de uşă. Nu răzbate nici un horcăit.
Sînt gata-gata să cred că sinucigaşul a murit pe loc. Şi-o fi zburat creierii… Cîteva camere mai încolo, se deschide o uşă. Doi inşi în ţinută de seară ies şi o iau pe coridor, lăsînd uşa să se închidă singură. Cîteva clipe mai tîrziu, răsună o nouă împuşcătură.
În camera lor.
Mă liniştesc. E un pocnet pe care-l scoate uşa camerei după un timp de la închiderea completă.
Abia a doua zi, în lobby, aveam să dezleg misterul.
Hotel Rossia născocise un dispozitiv sonor care te asigura că uşa s-a închis după ce ai ieşit din cameră.
Clienţii ruşi se plînseseră că de fiecare dată cînd pleacă în oraş, ajunşi la un moment dat departe de uşă, simt nevoia să se întoarcă şi să se asigure dacă, într-adevăr, au închis-o.
Pentru a-i scuti de un astfel de tărăboi, s-a inventat acea împuşcătură sinistră.
O auzi (nici n-ai cum, răsună pe întreg coridorul) şi-ţi zici: aha, s-a închis!
Şi continui să mergi mai departe.
O iau din nou spre capătul coridorului.
De-o parte şi de alta, uşi. Uşi şi iar uşi. Din spatele lor răzbat conversaţii în ruseşte, răpăielile de mitralieră din televizoare, pîrîitul radiourilor căutate la lungimile de undă.
Răzbat şi tăceri misterioase.
Fie că locatarii sînt plecaţi în oraş.
Fie că zac pe podele cu gîturile tăiate.
Ajung la capătul coridorului. Uşa refuză să-mi spună dacă e Pull sau Push. Optez rapid pentru un compromis. O împing şi o trag. Cum s-o nimeri! Dincolo de ea, alt coridor. Care dă într-alt coridor, şi aşa mai departe, într-o succesiune năucitoare de coridoare.
După vreo jumătate de oră de trecere dintr-un coridor într-altul, mă trezesc în faţa camerei mele.
Mă învîrtisem în cerc!
O iau în sens invers.
De astă dată am noroc.
După o multitudine de uşi trase sau împinse, de coridoare cu uşi şi coridoare fără, coridoare locuite şi coridoare pustii, de holuri luminate şi holuri întunecate, cît pe-aci să dau nas în nas cu uşa unui lift.
Lasă un răspuns