Apăs din nou pe buton.
Pe alt buton însă.
Pe cel situat ultimul pe scara ierarhică a butoanelor.
Liftul porneşte vijelios în jos, spre Centrul Pămîntului, ca şi cum ar fi fost din proza lui Jules Verde, şi nu de la Hotel Rossia, cel mai mare din Europa, pînă nu demult cel mai mare din lume.
Şi tocmai cînd îmi luasem adio de la viaţă, de la restul delegaţiei, şi, mult mai tragic, de la prînzul cu Vladimir Putin, cu acelaşi pocnet ştiinţifico-fantastic, lădoiul se opreşte brusc.
Uşile se dau lent în lături, invitîndu-i să intre pe doi inşi: un rus şi un străin.
Străinul dă glas revoltei faţă de condiţiile de la hotel.
– Am fost peste tot în lume. Am fost şi în Burundi, declară el indignat.
Da, dar nu fusese în Rusia. N-am timp să completez în gînd fraza. Se aude un nou pocnet înspăimîntător, liftul se opreşte cu un tremurat de epileptic şi, pe uşa larg deschisă, năvăleşte o Marusia de vreo sută de kile. Nu e singură. Decisă ca un TAB împotriva unei demonstraţii neautorizate, împinge înăuntru un cărucior cu lenjerie şi ustensile de curăţat.
Ne lipim instinctiv de perete. Străinul tace brusc. Rusul zîmbeşte misterios. Marusia nu ne dă nici o atenţie. Apasă pe buton de parcă ar vrea să-l înfunde şi, la următoarea oprire, iese cu cărucior cu tot.
Pe lîngă ea se strecoară şi cei doi.
Străinul, probabil, s-a speriat atît de tare încît a decis să se întoarcă în cameră, să închidă uşa cu lanţul şi, vîrît sub plapumă, să nu se mai trezească decît dimineaţa.
Ca s-o şteargă imediat la aeroport.
Rămas singur, apăs pe buton. Singurul nefolosit din tabloul de bord. De data asta liftul nu mai cade cu viteza unui supersonic. Ba chiar, dacă mă gîndesc bine, merge destul de încet pentru un lift, fie el şi unul sovietic trecut la democraţiei. Mă trezesc la subsol. De unde liftul nu mai poate trece mai departe. Slavă Domnului! Apăs din nou, ajung la un etaj despre care habar n-am ce număr are, şi ies.
După o nouă rătăcire pe coridoare interminabile, nimeresc scările.
Graţie lor, mă trezesc, în fine, în lobby.
Lasă un răspuns