Cea de-a doua piesă din plin era un soi de Anexă la invitaţia propiu-zisă. Se vedea asta după faptul că era din hîrtie ordinară. Spre deosebire de invitaţie, care era din carton lucios. Pe lîngă multe alte istorisiri din care n-am înţeles nimic, Anexa ţinea să precizeze fără echivoc: Costum închis la culoare. Nu mai era nici o scăpare. Venită de la Cotroceni, indicaţia cu costumul nu putea fi fentată. Venită de la Kremlin, trebuia urmată fără crîcnire. M-am convins astfel încă o dată – dacă mai era nevoie – că în viaţă fericirile cer sacrificii. Pentru că nu e de ici, de colo să mergi de la Hotel Rossia pînă la Kremlin în costum de culoare închisă, spînzurat de o cravată solemnă şi cu pantofi noi, care te strîng al dracului. E cald, o căldură neobişnuită la Moscova. În jur, turişti de toate naţiile, cu acea dezmăţare tipică omului în vacanţă. Şi, printre atîţia inşi în pantaloni scurţi, unii goi pînă la brîu, printre vînzători de Matrioşe şi de insigne cu KGB, printre florărese profesioniste şi fotografi amatori, iată-mă şi pe mine, în costum de gală, lăsînd în jur întrebări în genul: unde o fi mergînd, săracul, la nuntă sau la înmormîntare?
Costă enorm un prînz cu Putin şi dacă mă gîndesc la complicaţiile impuse de păstrarea costumului în stare intactă de protocol. Pe la 11 şi ceva, înainte de a purcede spre Kremlin, fericiţii posesori de invitaţii ne-am strîns în holul Hotelului Rossia. Chiar dacă nu abordaseră tricoul cu Mickey Mouse şi slipii pantalonilor scurţi, ceilalţi ziarişti de rînd, care beneficiau doar de introducerea la prînzul cu Putin, altfel spus, la ceremonia semnării Tratatului româno-rus, erau îmbrăcaţi normal. Şi cum se dusese vestea că unii ne vom pricopsi cu o masă dată de preşedintele Rusiei, simţea asupra noastră privirile individoase ale celorlalţi. Nu era însă nici un motiv să fim invidiaţi. Hotelul n-avea în cameră fier de călcat şi, cu atît mai puin, masă, pe care acesta să-şi exercite asupra nădragilor presiunile sale binefăcătoare. Astfel că, de cum ne-am văzut în hol, am prins a ne verifica reciproc dacă ţinuta nu era şifonată. A mea, cel puţin, era în regulă. Şi pentru asta plătisem cu grija ieşită din comun de a nu-mi boţi costumul la împachetare, de a-l scoate să se destindă, ba chiar să se şi recreeze, de cum am intrat în cameră, de a-l pipăi din cînd în cînd, să văd dacă nu s-a pleoştit de căldură. Alţi confraţi dintre cei aleşi aveau însă probleme. Un director de gazetă nu-şi mai găsise cravata şi voai să ştie dacă poate merge aşa la măreţul dejun. Nu, hotărît nu! i-am răspuns pe loc cu toţii. Ditamai bărbatul s-a schimbat la faţă. Rata şansa vieţii sale. Unul dintre noi, tot director de gazetă, faimos pentru mania cravatelor, i s-a făcut milă de el. A dat fuga pînă în cameră şi s-a întors cu un întreg raf, din care nefericitul a putut să şi-o aleagă pe cea asortată.
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
Lasă un răspuns