Sigur, noi nu sîntem în Siberia. Sîntem la dispozitivul de acces în Duma de Stat a Rusiei. Ukazul nu va ajunge pînă la noi peste cîţiva ani. Dar peste cîteva ore mai mult ca sigur va ajunge.
Cum se întîmplă, de regulă, în vremuri nesigure, o luăm glonţ spre Bufetul-Restaurant, la care se poate intra şi fără a fi luat la întrebări de dispozitive antitero.
La o primă vedere, Bufetul-Restaurant, în care năvălim mai ceva ca o trombă de tătari în Moldova lui Ştefan, e o instituţie ca oricare alta în Rusia de azi, ţară ce are relaţii privilegiate cu NATO. Vînzătoare blajine, înţelegătoare ale abisurilor din sufletul omenesc; oameni în toată firea, care mănîncă îngheţată de dimineaţă, la prima oră; afişe cu multe, foarte multe interdicţii.
La o cercetare mai atentă şi, evident, interesată, descopăr că e singurul Bufet-Restaurant din lume unde se vinde votcă la ceşti. Şi, avînd în vedere că e vorba de Bufetul-Restaurant al Dumei de Stat a Rusiei, dacă Duma de Stat e Parlament, putem spune, fără riscul de a greşi, că e un Bufet-Restaurant unic în istoria parlamentarismului mondial.
De ce se dă votcă la ceşti?
Din simplul motiv că votca e strict interzisă în incinta instituţiilor de stat din Rusia.
La Bufetul-Restaurant al Dumei de Stat, votca poate fi cumpărată (de la tejghea, desigur!) şi consumată sub acoperire.
Sub acoperirea de ceai de dimineaţă!
Am aflat-o pe pielea mea.
După ce am comandat o cafea şi un suc, duduia rusoaică s-a interesat dacă nu doresc şi un ceai.
Nu doream. Cum sînt însă lesne manipulabil de către vînzători, ospătari şi portari, am dat din cap afirmativ.
Nu mai ţin minte cît mi-a cerut. Oricum, mi s-a părut extrem de scump pentru ce comandasem: un ceai, un suc şi o cafea. Am luat ceaşca, deşi lichidul dinăuntru mi s-a părut prea limpede pentru pretenţia sa de a fi ceai, şi am acostat la una dintre mesele ocupate de ai noştri.
— V-aţi luat ceai? m-a întrebat un coleg, care sorbea din ceaşcă prea lejer pentru un ceai ce nu putea fi decît fierbinte.
Din ton, din surîsul echivoc, din reacţiile celorlalţi m-a trecut bănuiala că în recipient nu era ceai. Am privit în jur. Toţi aveau pe masă, în faţă, cîte o ceaşcă din care sorbeau tacticos, muşcînd la iuţeală dintr-o chiflă.
Era votcă!
Chestia cu ceaiul suna ca o parolă:
— Daţi-mi şi mei un ceai! însemna: daţi-mi o votcă!
— Nu vreţi un ceai? însemna: nu vreţi o votcă?
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
Pagini: 1 2
(y) 🙂