Dejun cu Vladimir Putin

7. Haosul ordinii ruseşti

Deşi mai e o jumătate de oră pînă la sosirea Obiectivului, circulaţia s-a oprit deja. Numărul miliţienilor a sporit brusc. A sporit brusc şi numărul ţignalelor, pe cît de isterice, pe atît de inutile. Maşini cu girofaruri trec încolo şi încoace, depunînd eforturi cît mai vizibile pentru a trage din sirenele răguşite.
Începe marele spectacol al arătării muşchilor!

În Rusia democraţia a micşorat drastic şansa forţelor de ordine de a-i arde una cu bastonul mujicului zbîrlit şi amărît. Sosirea unui înalt oaspete e un bun prilej de reîntoarcere la faimoasele vremuri ale Secretarului General al PCUS. Dacă nu chiar la cele ale Ţarului Nicolae al II-lea.
Aveam să mă conving de asta peste puţin timp, în cel de-al doilea oraş al călătoriei: Sankt Petersburg.

Vizita Preşedintelui debutase cu depunerea unei coroane de flori la Monumentul Victimelor Blocadei. În călătoriile de pe vremea socialismului real, ajunsesem şi la Leningrad. Din motive care-mi scapă (primul meu contact cu Măreaţa Rusie din cărţi, parfumul discret al însoţitoarei, fiica unui general rus din trupele sovietice staţionate în RDG), la întoarcerea acasă trîntisem una dintre cele mai lirice producţii ale personalităţii mele:
„La Leningrad, în Piaţa Moscova, pe faimoasa cale către capitală, mai mult decît o arteră de comunicaţie, mai apropiată de simbolul unei eterne legături, amintirea pentru totdeauna a blocadei Leningradului. Un kilometru pătrat de piatră imitînd stejarul, 900 de lumînări simbolice, un grup statuar, toate adunate într-un semn pentru memoria călătorului, pentru eterna reamintire, ca un semn de exclamare pe marginea unei uriaşe file. Cele 900 de zile ale Leningradului au intrat de mult în istorie. Filosofi, jurnalişti, scriitori n-au încetat să comenteze şi să se mire, eroica rezistenţă a Leningradului înscriindu-se printre faptele măreţe ale secolului XX. Faptele, ale căror semne au fost trimise, cale de treizeci de ani, spre acest memorial al zilei de azi, pentru a rămîne şi a atrage atenţia, sînt cunoscute. Sub sticlă, o bucată de pîine – raţia zilnică a leningrădeanului –, carnetul de membru de partid al primului aviator erou, pămînt prefăcut de fierul gloanţelor şi obuzelor, totul sub cupola memorialului, încheagă o atmosferă, atmosfera a 900 de zile de suferinţă.
Dar, dincolo de aceste fapte, de imaginile filmului, de comentariul pus la dispoziţia vizitatorului pe un uriaş panou înăuntrul sălii, rămîne întrebarea filosofului: Cum de-a rezistat acestei crîncene încercări Leningradul? Să fim realişti: un oraş cu trei milioane de locuitori, cu ţesătura uriaşelor bulevarde şi înălţările monumentelor de artă nu e un buncăr, nu e o cazemată. Un buncăr, o cazemată, o tranşee sînt vizuini de beton. Pui tunurile pe ele şi piatra nu se clinteşte în veci. Dar un oraş, această fragilă alcătuire modernă, în care un tramvai întîrziat produce haos, şi o pană de lumină, o catastrofă întregului corp? Dar, mai ales Leningradul, ale cărui splendide valori de artă, monumente şi palate, bulevarde şi grădini întinse te fac să crezi într-o subţiere a vitalităţii, într-o aristocratizare rafinată, subţire şi ironică, demnă de a fi paralizată la primul obuz?! Şi iată nu unul, ci sute de obuze au căzut asupra oraşului, nu o zi, ci 900, cît a numărat blocada, şi totuşi oraşul lui Petru cel Mare a rezistat! Şi dacă pui faţă în faţă cele de mai sus – fragilitatea urbei moderne, cu crîncena încercare a blocadei –, te vezi obligat să cauţi o explicaţie mult mai profundă decît schemele militaro-tactice şi decît analele istorice. Leningradul a rezistat, pentru că, dincolo de fragilitatea oraşului modern, în care fiecare depinde de fiecare, dincolo de monumentele, de palatele, de literatura oraşului, a bătut, puternică, inima, acea inimă care face ca un oraş adevărat, nu o alcătuire de asfalt, beton şi fier, de lucruri moarte, să trăiască în eternitate.

Pagini: 1 2