Cu faptele celui de-al Doilea Război Mondial în faţă, istoricii mai produc comentarii, ipoteze, presupuneri. Cu faptele, toate, ale blocadei şi rezistenţei Leningradului, un istoric poate să facă în continuare multe ipoteze, să extragă o explicaţie rece din cîteva semne. Oricît de obiectiv ar fi, un istoric nu va înţelege rezistenţa Leningradului în faţa neamţului. Trebuie să fii poet pentru a înţelege cele 900 de zile ale oraşului. Trebuie să fii poet pentru a înţelege, a simţi orgoliul leningrădenilor de a duce, în aceste 90 de zile, o viaţă normală, de a merge la teatru, chiar dacă clădirea n-are încălzire, de a-şi trimite copiii la şcoală. Trebuie să fii poet pentru a înţelege duioşia cu care au fost apărate marile, faimoasele monumente ale oraşului, ocrotite cu grijă, ca părţi ale sufletului leningrădean. Şi trebuie să fii poet pentru a înţelege şi simţi ura faţă de străinul trufaş, care vrea să-şi pună cizma pe străzile oraşului, ca pe un suflet, ura pură, cum numai versurile o pot cuprinde, ura mai puternică decît bombardamentele, decît foamea, decît obuzele, decît încercuirea, ura care transformă în piatră eternă pînă şi aeroportul.
Trebuie să fii poet pentru a înţelege Leningradul.
Noaptea mă plimb pe malurile Nevei. Uriaşe şosele de apă trec pe sub podurile greoaie, de metal, pe care mi le imaginez cu greu rupte în două şi înălţate spre cer, ţepene ca două hulube, cu toată ţesătura lor de sîrmă, cabluri, stîlpi şi şine de tramvai, la momentul celebru al ridicării podurilor, moment cunoscut în întreaga lume. De o parte şi de alta a marelui fluviu, se ridică tăcute clădirile istorice, între care se detaşează semnificativ Gara finlandeză şi Hotelul Leningrad, 15 etaje de lumini sărbătoreşti. Puternice reflectoare ţin în lumina lor nemiloasă zidurile faimoase ale istoriei, şi-n apa caldă, care se duce etern spre Golful Finic, stau nemişcate alte zeci de clădiri strălucitoare. Neva, această apă legendară, mai mult metaforă decît fluviu, emoţionîndu-i pînă şi pe recii geografi, care devin patetici în interiorul unei ştiinţe aride, e o prezenţă misterioasă în întregul Leningrad. Calc plictisit prin muzee, aceleaşi, cu lungi coridoare şi încăperi de proporţiile unor tunele, şi deodată, printr-o fereastră fără perdele, printr-un colţ de fereastră uitat fără storuri, văd Neva. Argintie şi bolovănoasă, adăstînd sub un cer plumburiu, cu norii argintii şi bolovănoşi, în fapt, o altă Nevă, curgînd acolo sus, deasupra bătrînelor ziduri“.
Am publicat acest text în Viaţa studenţească, revistă la care lucram. Mult timp după aceea, redactorul-şef, Nicolae Stoian, m-a privit într-un fel ciudat.
Mă suspecta că scriu versuri pe ascuns.
Şi asta îl îngrijora.
Nu, nu pentru că, poet fiind şi el, vedea în subsemnatul un concurent la Aleea Scriitorilor de la Bellu, un fel de istorie a literaturii din cruci şi cavouri, ci pentru că – ştia el ce ştia! – cei ce scriu versuri pe ascuns au tendinţa de a nu veni la serviciu.
(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
1 2
Lasă un răspuns