Dejun cu Vladimir Putin

8. Preşedintele nostru – un fel de ţar mai mic

Potrivit procedurilor, Grupul de Presă ajunge la Complex înaintea Obiectivului.
Sosirea coloanei oficiale e precedată de o înfricoşătoare agitație de maşini cu girofar, care vin în viteză, urlînd din sirene, fulgerînd din lumini şi despărţindu-se temporar în faţa Monumentului. La ivirea trombei în zare, forţele de ordine din jurul nostru intră în fibrilaţie. Tot ce mişcă trebuie să încremenească. Tot ce e viu trebuie să-şi ţină răsuflarea. Obiectivul a coborît din maşină şi se îndreaptă pe jos, în chip diplomatic, spre locul unde-l aşteaptă doi militari din Garda de Onoare.
Noi, membrii Grupului de Presă, ne foim de colo pînă colo, spre uluirea forţelor de ordine, care nu înţeleg de ce n-am înlemni în poziţie de drepţi.

Vine preşedintele vostru! mă ia la rost unul care manevrează o staţie de radio emisie-recepţie ca pe o blinea fierbinte. Pentru el, Preşedintele nostru e un fel de Ţar mai mic, la ivirea căruia mujicii jurnalişti ar trebui să se prăbuşească cu fruntea în ţărînă.
N-am încotro.

Înlemnesc într-o poziţie de compromis. Nici cea de drepţi, dar nici cea de rock and roll. Urmează ceremonia depunerii de flori. Cei doi militari au ţinut pînă acum coroana ca pe o plăcintă pe cale de a fi vîrîtă la cuptor. La o poruncă-răcnet, tresar brusc şi, cu ea în mîini, se pun în mişcare, în pas de gîscă, spre baza Monumentului. O aşază cu mare gingăşie, să nu cadă cumva vreo petală, sar în sus şi se depărtează rapid, de parcă s-ar fi aşteptat să explodeze, zvîcnesc într-un salut arcuit, trec unul pe lîngă altul, după modelul foarfecelui, şi încremenesc fiecare la unul dintre capete.

La fel de necruţătoare s-au arătat cu noi forţele de ordine şi la Hotel Rossia, de la Moscova, în seara zilei cînd s-a terminat de iscălit Tratatul româno-rus.
Ion Iliescu urma să ţină o conferinţă de presă în Sala Aurie (Zolotoi Zal) de la Parter. La uşa care dădea din lobby în sala cu pricina, ruşii instalaseră ditamai dispozitivul de control corporal şi al bagajelor. Asta, deşi eram jurnalişti din Grupul de Presă al Preşedintelui, trecuţi pe toate listele posibile din lume, verificaţi şi răsverificaţi de zeci de ori pînă acum.

După conferinţa de presă, cîţiva dintre noi au dat să se apropie de Ion Iliescu, în perspectiva unei discuţii off the record. Ruşii au sărit prompt, gata să ne aplice o lecţie de respect prezidenţial. A fost nevoie de intervenţia lui Ion Iliescu pentru a-i convinge că ne putem apropia de el la o distanţă mai mică de doi metri. L-a ajutat enorm şi faptul că ştia ruseşte. Cei din forţele de ordine l-au ascultat fără să crîcnească. Îşi vor fi spus că e un prim-secretar de Republică Unională!
Dar, şi în aceste condiţii, puteai citi pe faţa lor disperarea. O disperare amarnică, de om căruia i se zdruncină pe neaşteptate o întreagă viziune asupra lumii.

Unui european ajuns într-un trib de canibali i se întorc maţele pe dos la vederea tatălui prăjit în ulei şi tăiat felii-felii de către fiul iubitor.
Ceva asemănător s-a petrecut şi pe parcursul călătoriei noastre la Moscova, Leningrad şi Ţarskoe Selo cu forţele de ordine ruseşti la vederea felului familiar în care ne purtăm noi cu Preşedintele.

La Ţarskoe Selo, viaţa a făcut să nimeresc, la un moment dat, nas în nas cu Ion Iliescu.
Glumind cu Preşedintele, care, în stilul său specific, mă luase de umeri, simţeam cum cei de la SPP-ul rusesc deveneau tot mai palizi.
Familiaritatea unui mujic – fie el şi gazetar – faţă de Ţarul care e orice şef de stat le contrazicea întreaga viaţă.
Poliţiştii, SPP-iştii occidentali îndeplinesc misiunile de ordine cu o anume rutină funcţionărească.

Ruşii găsesc în poziţia smirnă la ivirea Preşedintelui, în salutul Să trăiţi! adresat şefului, dar şi în îndemnul Dă-te, bă, mai încolo! răcnit muritorului de rînd, o plăcere imensă.
De la Sankt Petersburg la Ţarskoe Selo coloana noastră a trecut în viteză şi în larmă luminoaso-sonoră prin dreptul unor drumeaguri care dădeau în şoseaua asfaltată. În capul drumeagurilor, la intrarea şi ieşirea din sate, zăream miliţieni în poziţie de smirnă, salutînd pe Preşedintele nostru mai ceva ca pe Tătucul Stalin.

Şi mi-am amintit celebrele versuri de pe vremea trecerii lui Iosif Vissarionovici pe Arbat:
„Am fost pe Arbat.
L-am văzut pe Dumnezeu trecînd în cinci maşini!“

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii