Delirul colectiv actual o să coste. Enorm și sub diverse forme

Situația planetei cotropite de frici aberante și absurd apocaliptic a început să semene tot mai mult cu cea dintr-un documentar foarte hazliu și nu foarte vechi: liderul unei secte a ieșit alături de membri să întâmpine sfârșitul lumii. Păstorul își conducea turma la apocalipsă calm, cu multă demnitate. Și cu căciula de blană pe cap. În fond, era iarnă, un anotimp în care e bine să-ți pui căciulă când ieși pe-afară. Altfel poți să răcești.

Mulți gânditori s-au aplecat asupra prostiei de-a lungul timpului, și niciunul n-a avut curaj să susțină că a văzut-o pe toată, ori, ca Musil, s-o împartă într-un număr limitat de tipuri. De bună seamă, prostia trebuie să se fi născut odată cu deșteptăciunea, căci altfel n-ar fi avut lângă ce să se așeze în lume. Dar asta nu înseamnă că cele două sunt ca noaptea și ziua. În cazul lor, sub carapacea care ne permite să le deosebim (atunci când ne permite) se petrec atât de multe și se înnoadă lucruri atât de diverse că e de-a dreptul imposibil să susții cu întemeiere că nu se pot amesteca.

Totuși, deși natura prostiei face imposibilă cercetarea laborioasă, ne rămâne întotdeauna o modalitate de a o studia cu destulă siguranță: urmărirea manifestărilor din natură sau, o idee mai strâns, din societate. Azi avem la îndemână mult mai multe instrumente decât acum douăzeci de ani și, din fericire, lumea are timp să se manifeste fără să stea prea mult pe gânduri. Rar mai găsești câte un Kopionkin, „omul nou” comunist al lui Andrei Platonov din Cevengur. (Când i se dă voie să vorbească în ședință „până diseară, că e timp destul”, Kopionkin se poticnește iute, pentru că „îi intraseră în cap niște gânduri străine și se mutilau unul pe altul până ce nu mai puteau fi exprimate, așa că își opri chiar el cuvântul și deveni atent la hărmălaia din capul lui”.) Oamenii noi ai civilizației noastre întâi își spun părerea (dacă au una) și la urmă o cântăresc (dacă au cu ce). Întâi trag concluzia și pe urmă se uită la premise (atunci când le găsesc). Și în general nu se dau în lături de la exemplul înaintașilor, despre care Charles Mackay spunea acum 170 de ani lucruri ciudate: „Oamenii gândesc în turmă; se poate vedea cum înnebunesc în turmă, dar își revin în simțiri doar treptat, unul câte unul.” (Memoirs of Extraordinary Popular Delusions)

Câte nu sunt de cercetat când e vorba de ce-am făcut. Ferm convins că viața e prea scurtă ca să cazi pe gânduri, grosul nostru popular s-a manifestat generos în ultimii treizeci de ani. Ne dăm seama de asta doar numărând vestigiile omniprezente: farmacii, case de pariuri, biserici, partide. Aceeași poveste despre noi o spun și minusurile sau absențele: străzile ciuruite, strâmbe, neterminate ori doar plănuite, școlile de basm, parcurile și piețele care se îngustează întruna ca să facă loc proiectelor imobiliare, spitalele, pădurile emigrate etc.

E greu de spus dacă la evenimente și fenomene sociale inventarul e mai mare, dar nu trebuie să le trecem în revistă pe toate. Să ne amintim de Caritas. De fapt, de miile de scheme de îmbogățire care au bântuit visele românilor în primul deceniu de libertate post-comunistă. Cine nu și-a dorit să dea o mie și să ia opt, zece, șaisprezece, ori chiar mai multe. Și câți oameni în toată firea, unii chiar foarte școliți, nu au lungit cozile la depuneri? Câți nu și-au imaginat că e imposibil să nu se poată înfrupta dintr-un corn al abundenței care sfida aritmetica de clasa a treia? Câți n-au fost convinși că, de vreme ce există CAR-uri, toate schemele de transfer financiar trebuie să fie adevărate? Și câți n-au fost convinși că au șanse bune, fiindcă au fost „deștepți” și s-au înscris mai în față, deci e musai să-și umfle buzunarele?

Ei bine, transferurile financiare au un neajuns teribil: banii care ajung într-un buzunar lipsesc din altul. (E valabil în cazul oamenilor de rând și, de la un punct încolo, chiar și în cazul băncilor, așa cum ne-a demonstrat criza din 2008.) În plus, cu cât vrei mai mulți bani, cu atât mai multe buzunare trebuie să golești. Teoretic, s-ar zice că, dacă bagi o mie și aștepți zece (presupunând o schemă rotundă și curată, fără pierderi în taxe și comisioane), e suficient să mai apară zece porumbei cu câte o mie în cioc ca să ți se împlinească visul. Practic, situația e mult mai „complicată”, pentru că buzunarele din care ar trebui să plece banii tăi s-ar putea să nu existe. Dacă te-ai înscris mai în josul piramidei (în rândul opt, să zicem), pacienții tăi o să aibă numere de cod de genul xx.xxx.xxx (de ordinul zecilor de milioane, poate chiar începând cu 9). Într-o țară de douăzeci de milioane (ba chiar de zece, dacă îi scădem pe cei care din diverse motive nu au de unde să ia o mie) trebuie să fii un optimist incurabil să-ți aștepți premiul.

Situația nu se schimbă dacă o parte dintre participanți (sau chiar toți) se înscriu din nou în joc, „lărgind baza”. Ba chiar dimpotrivă. Dacă s-au adunat o sută de mii de pacienți, ți-ai luat banii și vrei să-i înzecești din nou, n-o să-ți vină rândul după ce se mai adună încă o sută de mii. Dar cum poți convinge pe cineva de asta? Cu creionul pe hârtie? Iar acolo unde nu încape explicația rațională nimic nu mai poate face ordine. Așa se face că sute de mii de proaspăt scăpați din comunism și-au aruncat bruma de economii în buzunarele „deștepților”. S-ar crede că după o pățanie omul se învață minte. Formularea mai exactă e însă „după o pățanie urmează alta”. Și cu câte pățanii se poate întâlni omul dacă umblă printr-o tranziție plină de „scăpări” legislative ale unui stat ridicat pe politica generală a ocrotirii cetățeanului de o viață decentă! Au urmat alte scheme (gura lumii spune că și în 2010 mai existau astfel de „jocuri”, de data asta cu sume fixe și clienți „discreți”), fonduri de investiții, credite cu buletinul, dobândă „zero”, împrumuturi pentru casă în monede rare ș.a.m.d.

Viața socială e construită în așa fel încât multe se întâmplă într-însa, inclusiv tot felul de jocuri: pentru a câștiga un rând de alegeri, pentru a forma (ori fărâma) guvernul, întru slava bisericii pravoslavnice, ca să răpună (în conivență) corupția, ca să doteze spitale sau școli, să privatizeze (sau nu) o societate ținută strategic în butoiul cu falimente și tot așa. La cele mai multe dintre ele asistă cine vrea, joacă cine poate și câștigă cine trebuie. Dar ce impresie ar trebui să ne facem despre un joc în care joacă aproape toată lumea și câștigătorul nu mai apare? Nu arată ca un joc piramidal „pe dos”? Circul nostru pandemic așa pare, iar faptul că la noi e doar una dintre numeroasele scene ale festivalului mondial nu schimbă cu nimic peisajul. Putem spune, cel mult, că la jocul ăsta nu mai suntem întârziați cu decenii sau chiar secole, ca în cazul celor enumerate mai sus.

Dacă înlocuim visele de îmbogățire cu spaima de moarte și câștigul cu pierderea (poate chiar a vieții), apoi schimbăm ce e de schimbat la celelalte elemente, ar trebui să ajungem la un tablou foarte asemănător cu al unui joc de masă construit pe o schemă piramidală, cu mulți chemați și câțiva „perdanți”. Toată lumea fuge, se ascunde, se maschează, doar-doar o scăpa cu viață (ori de amenzi, internări fără motiv, apariții pe vreo listă neagră etc.). Dar ascultă cineva de argumente și date care contrazic isteria generală? Arată cineva datele reale? Se răspândesc în masă și alte informații decât cele „strategice”, menite să întrețină pasiunea pentru joc (frica)? Există cu adevărat perdanții vânturați de presă și oficialități (nu ca numere, ci catalogați astfel după o analiză cinstită și riguroasă)? Se mai uită cineva în jur (de pildă la statisticile anilor trecuți ori la alte afecțiuni de temut)? Mai interesează pe cineva ce o să vină după?

Sigur, mintea românului de pe urmă știe foarte bine să uite de banii îngropați la carități pentru bogați. „Pășunile prostiei sunt foarte periculoase pentru umanitate.” Așa scria Ibn Khaldun cam pe vremea în care ciuma cea mai neagră scotea Europa din Evul Mediu cu o populație aproximativ înjumătățită. Se referea la prostia celor care cred tot ce li se spune în relatările istorice (gogonate sau contradictorii). Cam așa ar spune și acum, probabil, dacă ar vedea ce se întâmplă. Tragic e că cei care n-au ieșit la păscut reprezintă o minoritate jalnică, atât de redusă încât devin justificate foarte multe întrebări privitoare la viitor.

O vorbă din bătrâni zice că prostia se plătește („Pe unde ești prost plătești”). Delirul colectiv actual o să coste, normal. Enorm și sub diverse forme. Se anunță vremuri grele pentru omenirea „liberă”. Cine speră că la iarnă sau la primăvară scăpăm ar face bine să se gândească la vorbele lui Mackay despre oamenii care „își revin în simțiri doar treptat, unul câte unul”. De data asta o să fie grozav de treptat, pentru că o enormă mașinărie propagandistică are grijă de asta. Fie că vrem, fie că nu, ne-am apucat să scriem cea mai lungă filă din istoria prostiei omenești.