Democrația a abordat Mișcarea legionară cu mijloacele legionarismului, nu ale democrației

Momente și evenimente comentate de mine. În 1993, vedea lumina tiparului, grație excelentei inițiative a lui Dan Zamfirescu (ăsta da Suveranist!) cartea lui Ștefan Palaghiță, Garda de fier spre reînvierea României, tipărită în 1951 în Argentina. Era o carte scrisă de un legionar notoriu. A putut să apară în România din primii ani postdecembriști, grație unui moment de maximă desfătare a libertății de gîndire, la care ne uităm azi cu melancolie ca la o vîrstă de aur a democrației românești. Cum ar putea să fie tipărită azi în climatul de restaurare a cenzurii de tip stalinist, o asemenea carte?

La apariția acestei cărți am publicat în Expres Magazin din 21 aprilie 1993 comentariul Însemnări despre fenomenul legionar. Scriam atunci despre abordarea fenomenului legionar dintre Războaie de către democrație că suferă de o gravă slăbiciune:

Luptă împotriva fenomenului legionar cu mijloace specifice legionarismului și nu democrației.
Pot scrie azi altfel?

Recenta editare a cărții lui Ștefan Palaghiță – Garda de Fier spre reînvierea României – beneficiază de o excelentă prefață scrisă și publicată de Dan Zamfirescu sub titlul „De ce se publică această carte“. Fenomenul legionar mai e privit și azi ca un element al trecutului folosit în scopurile prezentului. Acuzația de legionar a făcut o carieră glorioasă nu numai înainte, dar și după decembrie 1989.

Legionar – o acuzație folosită și azi împotriva adversarilor politici

Ori de cîte ori s-a aflat în dificultate, domnul Ion Iliescu n-a ezitat s-o scoată de la naftalină. Am asistat astfel, în numeroase momente din ultimii trei ani, la tentativa de a-i înfățișa pe legionari ca un pericol real pentru democrația prezentă. Firește, în accepția domnului președinte, prin legionari se înțelege adversari ai
domniei-sale. Să ne amintim cu toții că 13 iunie 1990 a fost pus pe seama legionarilor. Că era și e vorba de o mînuire a trecutului pentru realizarea unor scopuri ale prezentului ne-o dovedește faptul că un partid cu multe elemente de doctrină legionară – am numit Partidul România Mare – folosește împotriva adversarilor săi politici acuzația de legionar. Această exploatare a unui fragment al trecutului din perspectiva prezentului, această conotație primejdioasă conferită unui fenomen demult mort, clasat de istorie, explică prudența arătată de editorii de azi ori de cîte ori scot pe piață vreo lucrare semnificativă a Mișcării Legionare.

Dintr-o asemenea prudență, Dan Zamfirescu, patronul Editurii Roza Vînturilor, editură la care a apărut cartea lui Ștefan Palaghiță, simte nevoia să explice de ce a retipărit lucrarea unui legionar notoriu. Despre unul din motivele invocate de prefațator a scris și subsemnatul. De aceea nu pot să nu fiu de acord cu el. Potrivit lui Dan Zamfirescu, dosarul Mișcării Legionare a fost „alcătuit și prezentat timp de o jumătate de veac, sub regimurile carlist, antonescian și comunist, numai dintr-un singur punct de vedere: al PUTERII ostile ce nu respectă principiul fundamental înscris în legislația strămoșilor noștri: AUDIATUR ET ALTERA PARS – să fie ascultată și cealaltă parte!“ Publicarea unor documente ale Mișcării Legionare se înscrie astfel în necesitatea de a aduce în fața opiniei publice și punctul de vedere al legionarilor, punct de vedere care nu a putut vedea lumina tiparului timp de decenii, decenii în care cititorii au cunoscut numai punctul de vedere al adversarilor Mișcării.

Mașinăria acțiunii administrative mai amenință încă spiritele

Preocupat de a-și motiva gestul reeditării unei lucrări fundamentale a legionarilor, Dan Zamfirescu nu merge mai departe cu analiza slăbiciunilor care definesc în timp studierea fenomenului legionar. Pentru că, indiscutabil, argumentînd de ce a publicat această carte, editorul evidențiază una din greșelile felului în care a fost privit fenomenul legionar în ultimele decenii:

Preponderența absolută a punctului de vedere adversar, imposibilitatea legionarilor de a se apăra public de acuzațiile aduse.

E un lucru știut că nimic nu egalează în consecințe negative stoparea administrativă a unui punct de vedere. Fenomenul legionar a fost un astfel de punct de vedere. Timp de decenii, lui nu i s-au opus argumente lucide, convingătoare, de pe poziții de egalitate, ci etichetări politice, de pe pozițiile mașinăriei administrative. Lupta împotriva punctului de vedere legionar s-a dus nu în planul ideilor, cum ar fi fost normal, ci în planul blocării administrative. Chiar și acum, așa cum arătam mai sus, cercetarea fenomenului legionar e stînjenită de acest mecanism. Firește, punctul de vedere legionar nu mai e blocat să apară în public. Totuși, prudența manifestată de editori și cercetători în dezbaterea fenomenului ne arată că mașinăria acțiunii administrative mai amenință încă spiritele.

Un paradox: inteligența democratică n-a avut îndoieli!

Acestei slăbiciuni în studierea fenomenului legionar trebuie să-i adăugăm alta, la fel de importantă și la fel de gravă. Indiscutabil, legionarismul a fost un dușman de moarte al inteligenței libere, independente. În locul spiritului viu, lipsit de prejudecăți, legionarii au propus și au impus, ca și comuniștii, spiritul aservit unor comandamente politice. Ordinul de înființare a Legiunii Arhanghelului Mihail, semnat de Corneliu Zelea Codreanu, sună astfel:

„Astăzi, Vineri, 24 iunie 1927 (Sfîntul Ioan Botezătorul), ora 10 seara, se înființează: «Legiunea Arhanghelului Mihail», sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli.“

E mai mult decît limpede din aceste rînduri că legionarismul exclude gîndirea independentă. Cel ce crede nelimitat nu poate raționa liber, după cum îl duce capul. El trebuie să creadă înainte de a gîndi. Adevăratul spirit nu crede însă nelimitat. Adevăratul spirit are îndoieli. Din start, Corneliu Zelea Codreanu exclude gîndirea independentă în favoarea gîndirii subordonate. A crede nelimitat înseamnă a privi realitatea în mod tendențios, simplificator, de pe poziții preconcepute.

Surprinzător însă, inteligența independentă, adversară de moarte a credinței legionare, a studiat fenomenul legionar cu instrumentele proprii legionarismului. Astfel, fenomenul legionar a fost abordat,
de-a lungul timpului, nu ca un fenomen în sine, ca o parte a realului, care trebuie cercetată fără ură și părtinire, care trebuie înțeleasă și explicată, ci ca un fenomen adversar, care trebuie combătut cu toate mijloacele. Toată energia inteligenței independente – inteligență atît de aprig combătută de către legionari – s-a consumat nu în abordarea lucidă, științifică a fenomenului, ci în efortul de a convinge opinia publică asupra nocivității acestuia. Printr-un ciudat paradox, inteligența democratică s-a comportat în acest caz la fel ca inteligența legionară: n-a avut îndoieli! Ea a plecat în studierea fenomenului legionar de la o credință nelimitată: aceea că legionarismul e un fenomen primejdios și că, în consecință, trebuie combătut.

Măreția inteligenței independente constă însă tocmai în lipsa de prejudecăți. Spiritul liber învinge spiritul fanatic prin enormul avantaj pe care-l are asupra acestuia din urmă: obsesia de a înțelege, de a explica și chiar de a justifica existența adversarului său de moarte. În fața acestei măreții, spiritul fanatic, spiritul care crede nelimitat, se frînge neputincios. Normal ar fi fost ca inteligența democratică să încerce a studia fenomenul legionar nu de pe poziții de luptă, tendențioase, ci de pe poziții relaxate, obiective. Normal ar fi fost ca inteligența independentă să încerce a explica apariția și afirmarea fenomenului legionar ca un fenomen al realității. Prin această apropiere relaxată, liberă, de fenomenul legionar, mai mult ca sigur adversarul de moarte al inteligenței independente ar fi fost înfrînt. Din nefericire, inteligența democratică a abordat fenomenul legionar de pe poziții la fel de oarbe ca și cele ale legionarismului. Una din cauzele supraviețuirii fenomenului legionar constă și în această surprinzătoare utilizare de către adversarul său – inteligența liberă – a instrumentelor sale.

Mai devreme sau mai tîrziu, democrația și-a luat revanșa

Un lucru asemănător s-a petrecut și cu democrația din perioada interbelică. În bătălia împotriva democrației, legionarii au folosit din plin mijloace situate categoric în afara ordinii de drept: crasa încălcare a legii, incitări la revoltă, asasinate. Ei și-au justificat, de altfel, aceste mijloace prin refuzul de a recunoaște democrația. Cum răspunde democrația românească acestei sfidări? Normal ar fi fost să răspundă prin preocuparea permanentă, împinsă pînă la încrîncenare, de a respecta ordinea de drept, de a se ține de spiritul și litera legii. Democrația e triumfătoare asupra totalitarismului prin mijloacele sale specifice: respectul față de individ, cultul legii, și chiar dacă, la un moment dat, aceste mijloace par firave, neputincioase în fața pumnului pe care-l reprezintă fanatismul orb de tip totalitarist, vine o vreme cînd ele triumfă. De nenumărate ori în timpurile moderne, înfrîngerea democrației s-a dovedit trecătoare. Mai devreme sau mai tîrziu, ea și-a luat revanșa. Lucru perfect explicabil: măreția democrației stă tocmai în măreția mijloacelor sale.

În mod bizar însă, democrația românească interbelică răspunde atacului legionar antidemocratic nu cu mijloacele specifice democrației, ci cu cele specifice totalitarismului. O simplă răsfoire a istoriei interbelice ne arată că în puține cazuri democrația a răspuns fanatismului legionar cu mijloacele legii, cu mijloacele ordinii de drept. În zdrobitoarea majoritate a cazurilor, mijloacelor ilegale ale legionarilor li s-a răspuns cu mijloace la fel de ilegale din partea democrației. Exemplele sînt de prisos. Asasinate fără judecată, blocarea legionarilor de a nu participa la alegeri, arestări și trimiteri la închisoare fără nici un temei legal, interzicerea brutală a partidelor de tip legionar. Democrația românească interbelică, lipsită de maturitate, s-a lăsat antrenată pe teritoriul luptei de tip legionar. Sfidării legii de către legionari ea i-a răspuns nu prin respectarea legii – argumentul forte al oricărei democrații împotriva luptei totalitarismului –, ci prin crasa încălcare a legii. Această cădere în capcană, motivată prin nevoia de apărare a democrației, a fost fatală însuși pluralismului. Prin astfel de mijloace, legionarismul n-a fost înfrînt. Mai mult, el a fost încurajat. O extraordinară dovadă că democrația n-are voie să se abată nici o clipă, în numele nici unui ideal, de la valorile sale. Democrația e, înainte de toate, logică cu sine însăși.