Descoperitorul de talente. Daniela Aiordachioaie pictează cu gândul la Argentina

Înainte de toate se impune o precizare. În cazul de față, un om deosebit, veți vedea și dumneavoastră, Argentina nu este aici țara cu acest nume, ci draga de mama, de la care vine marele talent pentru pictură.
Acum, vă rog frumos să îmi dați voie să fiu și eu puțin emoționat, deoarece pasiunea pentru artele vizuale vine și în cazul meu tot de la mama, pictorița Adriana Bunescu.
Începem!

– Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să vă prezentați pentru început …
– Eu sunt Daniela Aiordachioaie; unii mă cunosc drept Cristina, pentru că așa îmi place să mă prezint în relațiile profesionale deși al doilea nume de botez este Cristinela. Sunt născută la Galați, într-o frumoasă zi de iarnă cu puternică încărcătură emoțională : 25 decembrie 1961.
Mă consider binecuvântată, pentru că provin dintr-o familie de cadre didactice deosebit de talentați și dăruiți în domeniul educației și, în plus, artă plastică (pictură), vorbind despre mama.
M-am integrat în sistemul de învățământ al vremurilor „ceaușiste”, cu reguli, norme și nevoi stricte și mi-am desăvârșit pregătirea tehnică lucrând mulți ani ca inginer, ulterior completându-mi și studiile în domeniul economic, unde am profesat până mi-am găsit „liniștea” la pensie!
Pasiunea pentru pictură a prins contur în anii adolescenței, când, cu emoție în suflet și priviri, o admiram pe mama mânuind cu delicatețe și grație pensula și vopselele; de cele mai multe ori, din dansul culorilor se nășteau flori vesele sau mai delicate (după cum era starea de spirit a mamei), alteori peisaje liniștitoare, în care-ți doreai să te pierzi visând.
Așa m-am decis să încerc și eu să-mi pun trăirile pe pânză.
Am pictat la început destul de timid, frecventam expozițiile din Galați, cu carnețelul în buzunar, luându-mi notițe și am pictat doar pe perioada studenției; am dăruit toate lucrările cu excepția uneia, o reproducere după Grigorescu, pe care o păstrez și acum cu multă grijă pentru că este „exponentul începuturilor mele”.
A urmat apoi o pauză mare de tot, pentru că viața mi-a ridicat tot felul de provocări și încercări care mi-au schimbat ierarhia priorităților, dar acum, ajunsă la pensie, consider că trebuie să-mi împlinesc visul din tinerețe!
Și mai mult de atât, simt că trebuie să duc mai departe tot ceea ce am în bagajul meu genetic, tot ceea ce am în suflet și tot ceea ce pot dărui celor ce apreciază frumusețea, arta în sine. În plus, cred că acest nou drum și toate realizările care vor veni le pot închina cu smerenie mamei mele, Argentina.

– Pentru ce ați ales pictura și nu muzica?
– Cum spuneam mai sus, formația artistică a mamei mele, căldura și pasiunea care izvorau din fiecare tușă de ulei, bucuria cu care așezam florile în glastră pentru a fi pictate, bucuria cu care duceam la înrămat fiecare lucrare, bucuria cu care le căutam în casă cel mai bun loc pentru expunere, toate acestea s-au conservat latent în mine și au ieșit la suprafață acum. Acum e timpul să mă desfășor!
Am decis să pot arata lumii altă fațetă a omului din mine și m-am înscris la Școala Populară de Artă din Galați. În luna septembrie intru în anul trei, ultimul. Sub directa îndrumare a D-nei. Prof. Olimpia Ștefan, căreia îi mulțumesc pe această cale, am început să lucrez și să abordez peisagistica, natura statică, diverse alte compoziții. Am realizat reproduceri, am pornit de la idei ale altor artiști și am adus nota mea personală, am lucrat după model.
Și pentru că îmi place să mă instruiesc continuu, nu a lipsit nici mediul online, iar aproape tot ceea ce am învățat în portretistică, îi datorez maestrului Popa Laurențiu. Mulțumiri pe această cale!
Aș spune că muzica nu poate fi despărțită de pictură, ea este inspirația sufletului în dansul pensulei pe pânză ! (lecție învățată de la Popa Laurențiu, și experimentată!)

– Care sunt tehnicile utilizate de dumneavoastră?
– Lucrez cu mare drag în ulei pe pânză sau carton pânzat; am încercat și acrilice, dar nu mă regăsesc.
Pictura în ulei iți dă puterea de a „vorbi” cu vopselele, cu lucrarea în sine, îți oferă posibilitatea de a intra în subtilitățile cele mai fine, strat peste strat, gând peste gând, sentiment peste emoție.

– Vă simțiți bine în lucrări de dimensiuni mici ori preferați suprafețe mari ?
– Am început cu lucrări mici, chiar și miniaturi, dar cele mai multe lucrări sunt în plaja de dimensiuni 30×40, până la 50×70.
Nu mă regăsesc deocamdată în lucrările cu suprafețe mari, dar nu este nimic exclus pe viitor.

– Ce ne puteți spune despre dumneavoastră dincolo de arta plastică?
– Înainte de toate, sunt un om normal, am sărbătorit 35 de ani de căsnicie. Statutul de pensionar vine de regulă la pachet cu statutul de bunică, iar eu nu fac excepție, sunt o bunică „bogată” și fericită!
În zilele prea încărcate, încerc să-mi găsesc echilibrul și forța în pictură ! Este un salt diametral opus, care mă relaxează total!
Iar în weekend, îmi place sa mă retrag în natură, să ascult ciocănitoarea din nucul cel bătrân ce ne străjuiește căsuța de la țară, să îngrijesc trandafirii și brăduțul cel semeț, să mai grădinăresc un pic la legume, să gust farmecul locului împreună cu soțul meu și de ce nu, să mă mai legăn un pic în hamac ….

– Unde vă vedeți peste 10 ani ?
– Timpul curge atât de repede acum, dacă l-aș putea dilata ca să încapă în el visul meu din tinerețe. Da, îmi doresc din suflet să am o expoziție personală.
Și chiar mi-aș mai dori ca nepoții (măcar unul dintre ei ) să ducă mai departe acest frumos „dar” primit de sus.
– Așa să fie! Mulțumesc.

Daniela 1

Daniela o interpretare după Grigorescu

Doina – Natură statică

Doina – Portret de final