Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Descoperitorul de talente. Incredibila poveste a Aureliei Dragomir, salvată din depresie de pictură
Luna Prier, cum se spune la aprilie în limbaj popular, a început foarte bine pentru mine. Și sper din tot sufletul să fie până la final așa, dar și până la finalul anului. Asta nu numai pentru mine, ci pentru toată lumea. La finalul lui 2022 ne vom ura și vom spera mai departe, să fim sănătoși! Și la pungă groși!
Am scris că am început bine pentru faptul că vă pot aduce în centrul atenției dumneavoastră, stimați cititori, un creator cu vocație de pictor, cu urmași frumos crescuți. În plus, invitata noastră de astăzi are și pasiunea nobilă de a transmite noilor generații pasiunea mare pentru artele plastice. Dar, să începem.
— Vă rog să vă prezentați.
— Mă numesc Aurelia Dragomir. M-am născut în comuna Negoi, județul Dolj, într-o familie modestă. Mama a murit când eu abia împlinisem 11 ani, iar decesul ei și-a pus amprenta pe viitorul meu. Încă de atunci desenam frumos. Îmi plăcea ca rezultatul muncii mele să fie cât mai apropiat de modelul după care lucram.
Am terminat Liceul Industrial Băilești. Da, Băilești…orașul unde s-a născut îndrăgitul actor Amza Pellea, Nea Mărin al nostru. Aș fi vrut să merg la facultate, dar nu s-a putut.
M-am căsătorit cu un om pe care l-am iubit mult și care mi-a promis luna de pe cer. Când m-am trezit la realitate era târziu. Aveam trei fetițe de creșterea și educația cărora trebuia să mă ocup singură. Ele erau și încă mai sunt motivația mea de a trăi. Nu voiam să ducă dorul mamei lor, ca mine. Fetițele și funcția de casier-încasator, în cadrul Primăriei din Băilești îmi ocupau tot timpul. Eu nu contam. M-am îmbolnăvit și m-am pensionat anticipat la 47 de ani. Fetele erau plecate de acasă, fiecare pe drumul ei. Singurătatea, problemele de sănătate și inactivitatea m-au aruncat în brațele înșelătoare ale depresiei. Atunci a fost momentul în care, îndemnată de fiica mea Gabriela, mi-am părăsit domiciliul din Băilești și am mers să locuiesc cu ea, în Cluj-Napoca.
La îndemnul ei, m-am prezentat la examenul de admitere la Facultatea de Arte Plastice, secția Pedagogia artelor plastice și design, din cadrul UAD Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o în 2011. Îmi amintesc cu drag de profesorii universitari Ioana Antoniu, Mihaela Gorcea, Radu Șerban, Emil Dobriban, de colegii mei care m-au adoptat, deși era o diferență mare de vârstă între noi: Claudiu, Tilică, Aniko, Claudia, Andreea, Cristina, Delia, Alexandra și lista poate continua. În timpul facultății, am participat la expoziții colective organizate de profesorii noștri.
După examenul de licență am plecat, împreună cu Gabriela, la o prietenă în Spania, la muncă, deoarece Livia, fata cea mică, era studentă în București și avea nevoie de bani. Aici, în timpul liber, am început să pictez portrete ale conaționalilor mei și nu numai. Așa se face că lucrările mele au ajuns în Brazilia, Columbia, Germania, România și Spania. Lucram ieftin, în ulei, pe pânze de dimensiuni mici. Comenzile veneau de la vecini, prieteni, cunoștințe și colegii de la cursurile de spaniolă, unde mă înscrisesem să învăț limba. Executam tablouri la comandă. Segmentul meu de public era format din persoane cu venituri medii, cărora le plăcea că lucrez realist, așa că am adoptat acest stil de lucru. În lucrările mele, tușele se suprapun, se contopesc, iar lucrarea are aspectul unei fotografii. Am lucrat comercial, pentru că se vindea. Nu aveam timp să mă gândesc la expoziții și nici nu cunoșteam pe nimeni care să mă ajute în această direcție.
— Aici facem o pauză, stimată doamnă, pentru a sublinia că noi ne vom implica în organizarea viitoarelor dumneavoastră expoziții. Mai departe ?
— Când am revenit în țară, am fost invitată de către d-na Janeta Vlad, bibliotecar la Biblioteca Petre Anghel de la Casa de Cultură Băilești, să particip împreună cu pictorul Tibi Ioța la proiectul „A sosit vacanța mare”, ediția a-VI-a, unde trebuia să lucrăm cu copiii de toate vârstele, care voiau să-și petreacă vacanța într-un mod plăcut și util în același timp. Am acceptat, iar cu lucrările rezultate în urma efortului depus de către cursanți, am organizat o expoziție, „Suflet de copil”, în Parcul Tineretului, cu ocazia sărbătorii „Zilele Băileștiului”.
— Cum a fost anul 2021 pentru dumneavoastră ?
— De la izbucnirea pandemiei, m-am autoizolat. Deci pot să spun în că anul 2021 mi-am găsit refugiul în pictură. Am muncit pentru a uita de anxietate, singurătate, pandemie, probleme și izolare.
De 8 martie, anul acesta, d-na Janeta Vlad, președinte al Grupului Pensionarilor de la Clubul Sindicatelor Băilești, m-a invitat să organizez o mini expoziție la următoarea întâlnire a grupului. Ne-am propus să reîncepem, la vară, cursurile de desen și pictură.
Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să scăpăm de virusul acesta blestemat, iar în Europa să se instaleze din nou pacea și liniștea!
— Vă mulțumesc!
Comentarii
Lasă un răspuns