Despre condiția judecătorului bucureștean și nu numai

Ca jurist cu oareșce experiență, mă întreb azi cum se explică  faptul că judecătorii  nu își schimbă roba în cea de procuror ?… Fiindcă invers, jurisprudența e  plină de exemple ! Cu grămada, nu câteva  ! Să fie, la mijloc, teama onorabililor de a se  înhăma la munca grea a acuzatorilor, obligați prin  fișa postului să construiască ori să ticluiască un dosar? Păi,  de acolo începe orice proces penal, de la maldărul ăla de acte strânse în birourile strâmte ale Ministerului Public… Și nu-i simplu deloc, v-o  spune unul care a trudit din greu pe acolo! Nopți albe,  gânduri sfredelitoare, neliniște și îndoială, privațiuni cu toptanul… Bașca  recursul, mereu și mereu, la luciditate, la mintea limpede… Iată de ce, când  stai în scaunul sacrosanct  din sala de judecată  nu ai  motive să  privești cu jind și invidie înspre vecinii din parchet și nici nu te bate gândul să-ți  părăsești  locul inamovibil ! Greșesc ?

*

Că veni vorba despre judecători, puși la zid în ultimele luni, cu sau fără  îndreptățire, mă  arăt surprins de  lipsa din discursul lor public a unei teme fundamentale – volumul  inuman de lucru la nivelul instanțelor bucureștene (îndeosebi acestea, însă probabil că or mai fi și  prin țară unități similare). Ei bine, sunt completuri care  intră în ședințe cu sute de pricini, ceea ce, în timp, te aduce în pragul depresiei sau al burnout-ului. Nu mai vorbesc că  nu ai răgazul de a studia fiecare cauză,  filă cu filă, de unde  și atmosfera apăsătoare, presărată cu  ieșiri nervoase de o parte și de alta a actorilor distribuiți  în piesa judiciară,   suspiciunea reciprocă.

Prin scrisul meu, am susținut de-a lungul timpului că ieșirea din impas e una singură: amenajarea mai multor săli de judecată, astfel încât într-o zi să se desfășoare  nu o ședință,  ci șase-șapte ! Se va ajunge,  în aceste condiții, ca  încărcătura de dosare pe complet să fie una rezonabilă. Geaba se mărește organigrama,  geaba sporurile fel de fel ! O listă de ședință cu maximum zece-cincisprezece litigii ar permite pretoriului să cunoască în detaliu obiectul cauzei, iar justițiabilul va fi convins că n-a participat la o cursă contracronometru sau la un simulacru.  Uzura profesională a judecătorului va scădea simțitor, permițându-i să-și păstreze mințile întregi până la vârsta pensionării. Însă nu în cea din vechea lege, ci astalaltă, propusă promulgării ! Da, deoarece un magistrat (e valabil și pentru avocat !) se desăvârșește, din toate punctele de vedere, abia după cincizeci de  ani ! Cu  o asemenea experiență de viață și de scaun, el va fi și un însămânțător de înțelepciune juridico-judiciară pentru  tinerii săi colegi, căutători de modele. Din păcate, numai un trăitor efectiv al canoanelor la care e silit judecătorul tocmai descris de mine, e-n stare să priceapă stresul  uriaș asumat de „făcătorul de dreptate” ! Păcat,  totuși, că dinspre  ei nu răzbat vocile potrivite, în măsură să-i convingă pe decidenții politici, dar și pe contestatarii  din mulțime, că totul are   o limită ! Că speța asupra căreia te vei pronunța te obsedează zilnic, că ședința se termină, uneori, în crucea nopții, că a fi judecător în Capitală presupune  o silnicie la  locul de muncă…

*

Apropo, o scenă  recentă nu-mi dă pace neam… Avocatul își începe  pledoaria, iar spre finalul susținerilor îi întinde inamovibilului (o tinerică  abia ieșită  de pe băncile noilor școli de injustiție) niscaiva hotărâri  judecătorești  pronunțate de Înalta Curte de Casație   și Justiție în chestiunea  supusă  dezbaterii.

– Ce e cu hârtiile astea, vreți să mă influențati în soluție ? se  răstește la el „doamna președintă” și-i aruncă practica judiciară pe pardoseală, considerată… maculatură !

– Nicidecum, am dorit  să fiu și mai convingător folosindu-mă de deciziile instanței  supreme, așa cum  procedez de obicei ! îi răspunde siderat apărătorul  unei cauze pierdute…

– Bine, vi le primesc, însă,  pe viitor, să nu se mai întâmple, ați înțeles?  îl muștruluiește  cazon, cu o voce  metalică, inchizitorială,  părelnicul judecător…

Episodul tocmai așezat de mine în  cuvinte are menirea de a explica, o dată în plus, de ce judecătorii, îmbătați de atâta putere, nu-s tentați  să treacă  în banca acuzării…