Despre disonanțe și a fi în ton cu ceva, cineva

Soarele și-a trecut buricul degetelor prin înghețul din iarbă și privirea prin geamurile grădinițelor. Era într-o vineri mai spre amiază.
La scurt timp după ce soarele a dat târcoale, educatoarele i-au scos pe cei mici în lume, ca să mai iasă și ele dintre betoane și jucării, poate și din speranța că micuții vor chema primăvara, să vină mai repede. Trei grupuri de copii de la trei grădinițe diferite, mi-au ieșit în cale în zone diferite. Educatoarele și-au luat și oboseala sau plictisul cu ele, așa cum îți pui din rutină aceeași poșetă uzată sau rucsacul pe umăr. Pe un trotuar, câțiva copii, cei mai din fruntea grupului, legați între ei prin fulare, se mișcau încet ca o Mocăniță de munte. Interesant cum ei priveau la fulare, în timp ce ceilalți, din proximitatea doamnelor educatoare, se atingeau cu privirile de realitate, ceea ce le aprindeau luminițe în ochi. Cei mai mici dintre cei mici, privind trist la fulare, mi-au amintit de grădinița cu program prelungit, de pe lângă fabrica Steaua Roșie de pe vremuri. Acolo am mers și eu vreo 6 luni până m-am îmbolnăvit de hepatită de la un ac nesterilizat, în urma unui vaccin administrat la grădiniță. Și acolo ne plimbau legați unii de alții, ca pe niște vagoane prinse în cordoanele de la uniforma de culoare bleu deschis. Am păstrat acea imagine într-un străfund de memorie, cu emoția clară de neplăcere.

Revenind la prezent, o altă disonanță se crea între cuvintele educatoarelor care dădeau instrucțiuni pe voci autoritare deschizătorilor de drum, și ziua aceea frumoasă cu care copiii ar fi trebuit încurajați să fie în ton.

Mai târziu, pe o pajiște mărginită de o alee asfaltată și un pârâu cu miros de zăpadă și ierburi de mlaștină, alt grup de copii de grădiniță. Central stage, un băiețel încotoșmănit într-o salopetă de schi, sta tăvălit într-o râna, ca un pui de focă iarna, pe plajele de la Marea Nordului, din nordul comitatului Norfolk. Una din cele două educatoare ducea muncă de lămurire cu puiul de focă să se ridice în poziție de drepți, ca ceilalți copii ascultători, răsfirați în cele patru puncte cardinale, ca niște stâlpi sub soarele de februarie. Copiii care ascultau de instrucțiunile doamnei erau cu ochii ațintiți pe colegul din iarbă. Din nou, m-a surprins neplăcut autoritatea din voce și felul cum educatoarele pierdeau un timp prețios, al libertății și jocului, dând atâta atenție negativă unui comportament original, creativ, cel mai adecvat și în ton cu realitatea și vârsta acelor copii. Educatoarele parcă încremeniseră în lupta cu încăpățânarea puiului de focă, ce nu se lasă convins sau prostit. Știa instinctiv că avea dreptate și că așa trebuie să se exprime pentru a fi în ton cu nevoile vârstei lui și cu natura ce nu asculta de doamna, ci de soare. Aș fi fost curioasă să știu ce simțeau copiii nelalocul lor de cuminți care nu mai știau nici ce-și doreau de la acele clipe, forțați să fie martorii luptei pierdute de educatoare. Un comportament mai adecvat ar fi fost ca ceilalți copii să fie lăsați să zburde, într-un perimetru păzit de educatoare, în timp ce puiul de focă ar fi stat tolănit în soare. El dădea tuturor un mesaj că s-a săturat de reguli, comenzi, instrucțiuni, cum să cânte, să bată din palme sau să joace într-un scenariu de joc impus de adulți. Just give us a break. Mi-ar place să cred că din puiul de focă va ieși un lider.

Al treilea grup, cel mai fericit, pe strada îngustă pe unde nu trec mașini, cred că era cu copiii de la fosta Steaua Roșie. Doamna educatoare era prezentă, fără să se bage în jocul copiilor.
Seara, meditând asupra întâmplărilor, mi-am amintit de grădinița libertății, unde fiecare zi era o bucurie, unde învățătura și jocul erau parcă una. Grădinița de limba germană de pe strada Crișanei, anii 1974-1977. Prima zi de grădiniță: în timp ce stăteam toți în bănci și o ascultam pe domnișoara educatoare, o fetiță ridică mâna și zice că o scapă. Domnișoara de etnie germană, se oprește din vorbă (cred că ne spunea o poveste) și o lasă pe fetiță să meargă la toaletă. Imediat îi întreabă și pe ceilalți dacă vor și ei. Toți o zbughesc pe ușă, dând năvală la wc -uri. Eu rămân pe loc în bancă. Mă întreabă conspirativ: tu nu? „Eu nu am nevoie”. De fapt aveam nevoie să fiu doar eu cu ea, s-o sorb din priviri, face to face, one to one, așa cum stăteam chiar în fața ei. Mi se părea deosebit de frumoasă, cu părul scurt ondulat, înaltă, subțire, cu o voce care liniștea și te făcea cuminte fără să-ți ceară să renunți la tine. Și apoi, voiam să-i dovedesc că aveam niște calități: puteam să mă țin până la pauză și îmi plăcea mult de ea.