Despre înarmare, trupe și muniție

Cum am mai remarcat, lucrările Plenarei lărgite a CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 au constituit un bogat izvor de informații relevante care privesc numeroase momente din istoria PCR. Iau, de asemenea, în considerare posibilitatea ca unele evocări să nu corespundă parțial sau total adevărului istoric. Cert este, însă, că intervențiile la dezbateri au fost stenografiate și, totodată, înregistrate pe bandă magnetică cu fidelitate. Ceea ce urmează să relatez privește o temă care, într-o anumită măsură, ținând seama de condițiile diferite de loc și de timp, este actuală (2026). Deocamdată atât în privința aceasta. Mai departe redau câteva fragmente din cuvântarea lui Emil Bodnăraș, membru al Biroului Politic al CC al PMR:

„Tov. Emil Bodnăraș: Eu n-am avut multe prilejuri să-l văd pe Stalin și să-l văd la lucru. Îmi aduc aminte, însă, de un prilej în care am rămas foarte impresionat de felul în care s-a prezentat Stalin și, îndeosebi, de felul cum s-au prezentat ceilalți, rezolvarea unor probleme fundamentale care se dezbătea în acea vreme.

Era în 1951 (conform unor documente din arhivele sovietice, era vorba de intervalul 9-12 ianuarie 1951 – n.n.), când cu tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej am asistat, ca ministru al Forțelor Armate, la o ședință la care fusesem convocați, la Kremlin, toți conducătorii, toții primii-secretari ai partidelor și miniștrii Forțelor Armate, plus încă alți delegați pentru a discuta situația militară, care, sub aprecierea conducerii sovietice, se agravase și în perspectiva unei înrăutățiri se contura necesitatea, după aceeași părere, a unor măsuri deosebit de urgente. A asistat la acea ședință, pe cât îmi amintesc, Molotov, care o prezida și, sigur, nelipsit, Beria pe care eu nu l-am auzit niciodată scoțând un cuvânt, câte prilejuri am avut.

Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: El se pronunța după ședință.

Tov. Emil Bodnăraș: Și firește, erau de față ministrul Forțelor Armate, șeful Marelui Stat Major, specialiști militari, sigur, atunci argumentele ne-au impresionat, argumentele stăteau cam așa: că imperialiștii cunosc o singură logică, logica celui tare, că ei nu respectă decât numai pe cel tare.

Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Și aveau dreptate.

Tov. Emil Bodnăraș: Și că evenimentele se complică și că trebuie să trecem de urgență la măsuri de înarmare, după care au urmat cifrele care reprezentau fapte.

Tov. Leonte Răutu: Dacă ești slab, ce-o să fie?

Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Imperialiștii țin seama, totuși, de cei tari. Dacă ești slab, la tine nu se uită nici vecina…”.

Toate aceste schimburi de replici, mai ales intervențiile lui Bodnăraș, aveau o mare greutate deoarece erau emise de un militar autentic, fost ofițer în armata regală română. E drept, unele elemente biografice erau încurcate, multe aspecte fiind neclare până astăzi (2026) însă tema de fond pe care a tratat-o prezenta și continuă să prezinte un interes major. Dar mai bine să redau ce a spus în aceeași ordine de idei.

„Tov. Emil Bodnăraș: Pentru a rezolva problema care se punea în fața țărilor de democrație populară în 1951, ar mai fi trebuit adăugat și un alt șir de considerațiuni legate de întrebarea: putem face ceea ce ne propunem fără riscul de a ne vedea angajați pe panta care să nu ducă aproape de ruină economică? Puteam noi să punem la dispoziția unei organizări militare, așa cum se preconiza, mijloacele materiale pe care le aveam atunci? N-au trecut decât doi ani și fiecare din țările de democrație populară a resimțit greul acestor sarcini, care, cu susținerea acestei politici, acestei formule, se exprima de către reprezentanții militari în procente, a efectivelor forțelor armate față de populație și, de aici, sarcini.

Eu am avut impresia, atunci, că Stalin nu este ajutat de cei care erau competenți să-l ajute, se plimba; inițial, se propusese efective mult mai mari, organizare mult mai puternică, ca cifre de bază, și Stalin, nemulțumit, se plimba: «Dar dacă o să fie prea mult, o să avem multe divizii, dar slabe, mai puține, ce crezi, Vasilevski? (mareșal, ministru al Forțelor Armate – n.n.). Ce crezi Semenko?» (numele corect Stemenko, șeful Marelui Stat Major – n.n.). Ăștia răspundeau stereotip, cu câteva procente, fără o analiză a posibilităților, a mijloacelor, a capacităților celor de democrație populară.

Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Stalin a exprimat și aici…

Tov. Emil Bodnăraș: …o îngrijorare foarte profundă…

Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: …o părere foarte interesantă, vorbim despre pregătirile puterilor imperialiste, de pregătirilor războinice, de faptul că trebuie să fim pregătiți și noi, așa, că, în fond, niciun stat, fie el chiar și socialist, nu poate susține două politici, și de pace, și de război, fără riscul de a se prăbuși. Ăsta este un adevăr!”.

Stalin avea în vedere constituirea unei armate din trei milioane de oameni, „într-o primă urgență” (România urma să contribuie, în situații de război, cu 700.000 de militari, un număr mai mare fiind rezervat Poloniei, al cărei efectiv a fost stabilit la 900.000 de militari). Contribuția românească a fost, apoi, redusă cu 100.000 de soldați. De asemenea, s-au stabilit obiective referitoare la producerea de armament, muniție și echipament militar, României revenindu-i o parte însemnată din aceste materiale, care urmau să fie realizate de propria industrie de apărare. La finalul întâlnirii, Stalin a formulat două concluzii esențiale: „Pe lângă aviația reactivă și cea de vânătoare, trebuie constituită o puternică aviație de bombartament pentru atac” și a apreciat că „este necesară o perioadă de doi-trei ani «pentru a munci, pentru a ne înarma și de a ne înarma bine»”.