Despre Timisoara – Revoluții și involuții | Ori Trăim Liberi, Ori Murim Toți!

Oare, suntem o capodoperă a timpului profund și a ideilor mărețe? Ori suntem o lume chinuită a deciziilor unui grup, a unor grupări mondiale? În comunismul lui Ceaușescu, nu a existat o rezistenta anticomunistă, nu au existat atitudini care să încerce destabilizarea răului, ori distrugerea acestuia. Nu! În fapt, energiile se consumau în a te adapta, a rezolva procurarea hranei sau în zbateri pentru a parveni în sistem. Opozitie, nu! Cei care fuseseră opozanți la începuturi au fost distruși, aruncați în închisori, anihilați. Tocmai de aceea, ceea ce a însemnat Timișoara în decembrie ‘89 a fost întâi de toate descătușarea și evadarea sinelui din poliția gândirii, care ne paraliza.

În zilele comemorării adevăraților revoluționari (pentru că în conceptul meu, cei care și-au jertfit viața sunt adevărații revoluționari), voi face un exercițiu de răscumparare a trecutului. Voi aduce tributul meu, prin rugă și cânt, acelora care au murit pentru libertate. Ca și atunci, mă plec cu smerenie pe rana țării, pentru că reparațiile morale neîmplinite, își strigă mut durerea. În tot ceea ce voi scrie, voi căuta să nu creez controvrese între trecut și prezent.

Pentru noi oamenii obișnuiți ai Timișoarei zilele din decembrie ‘89 au fost ale revoluției ! Revoluție a fost pentru mine, care mi-am riscat viața mea și a băiețelului meu, care era cu mine în balconul operei, când am cântat Colindele interzise, arestate, ale neamului! Vreme de șapte zile, Balconul Operei, a devenit bastion al Revoluției Române. În amintirea mea, acele zile sunt dureros de vii!

18 decembrie, acum 30 de ani, era ziua de după împușcarea celor 38 de demonstranți în frunte cu Loati Cismaric, actvist cultural la comitetul de cultură și artă al acelor timpuri. Ei, au intrat dinspre Piața Libertății, în Piața Operei, cântând Deșteaptă-te Române. I-am întâlnit în drumul meu grăbit spre sediul Ansamblului Profesionist Banatul, de unde trebuia să plecăm cu autocarul spre Lugoj, la spectacol. Loati, împărțea unui grup de aproximativ 30 de persoane (!),textul cântecului Deșteaptă- te Române și, văzându-mă a strigat fericit: „Uite-o pe Lia, vino cu noi, avem textul de la Deșteaptă-te Române, o să îl cântăm mergând spre Piața Operei”. I-am răspuns : „Aș veni… dar nu pot, avem spectacol lângă Lugoj” – „NU VA MAI FI NICIUN SPECTACOL, LIA! GATA S-A TERMINAT, VINO CU NOI”. Cred că o secunda m-am gândit ca Loati are dreptate! Tot ceea ce se întâmplase în Maria și în fața județenei de partid, în 15/16/17, ar putea fi sfârșitul.. Dar, oare al cui? – „Nu, nu pot, ne vedem mâine”, i-am răspuns și mi-am continuat drumul. Atunci, l-am văzut pentru ultima oara…. I-am auzit în spatele meu, cântând, dirijați de Loati… Au fost toți împușcați în aceea seară. Apoi am aflat ca trupurile le-au fost duse la crematoriu din București, arse și cenușa le-a fost aruncată prin canale! Toate, aveam să le aflăm, și toate, ne-au îndîrjit în zilele următoare. Așa am înțeles definitiv cei din Timișoara : Ori Trăim Liberi, Ori Murim Toți!

Au trecut 30 de ani. Și, pe mulți, care au stat atunci pe după perdele, nu îi dor acele zile! Au avut însă grija să devină Revoluționari, să parvină, să târască Țara în cumplițenie, să ne facă pe mulți să ne risipim prin lume!

Spre Neuitare – 19 Decembrie’89!

TIMIȘOARA se declara PRIMUL ORAȘ LIBER de COMUNISM din România! Cinci zile în care cei mai buni dintre noi, nu am cedat ! Cinci zile în care au fost morți prin împușcare și răniți! Cinci zile în care sediul comitetului județean de partid a fost cucerit, tablourile cu chipul lui Ceausescu, cărțile lui, au fost aruncate pe fereastră și arse. În fața clădirii a fost incendiat un tramvai, în zona Maria, Iosefin, au fost sparte majoritatea vitrinelor, în Calea Girocului s-au dat lupte și au fost mulți morți… Cinci zile în care Tokes și familia sa au fost evacuați… Cinci zile în care armata a intervenit !.. Cinci zile în care 6 garnituri de trenuri de persoane, conținând 7-8 vagoane fiecare, au fost garate în gara Timișoara Sud, unde tata era șef de gară. Se spunea că în vagoane sunt trupe speciale, venite să ne lichideze! Ferestrele trenurilor aveau perdelele bine trase, nu se putea vedea cine era înăuntru și dacă era (!!!) Nici tata, șeful gării nu știa cine este înăuntru, era secret de stat! Dar trenurile au stat acolo cu oameni nevăzuți în ele! Cinci zile în care studenților din cămine li s-a ordonat să plece acasă… Soțul meu, care lucra la Universitate în acele zile, a fost obligat, împreună cu alți profesori, să fie prezenți în incintă, să aibe grijă, să împrăștie studenții.

Revin cu detalii importante din seara de 17 decembrie, cand întorcându-mă de la spectacol (care asa cum Loati mi-a prevestit (!!!) nu a mai avut loc la Lugoj), abia am putut trece prin curtea propiului imobil, înțesat de militari ! Sigur erau parte dintre militarii pe care îi văzuserăm la intrarea în Lugoj unde era o garnizoană. Erau mici tanchete și sumedenie de soldați pe marginea șoselei, pregătiți să plece undeva(!?) Toți aveau un fel de boccele destul de voluminoase, pe care unii erau așezați. La fel ședeau, în întunericul nopții, pe boccele în curtea noastră, într-o tăcere care te îngheța! Aiurită de spaimă, neîndrăznind să spun o vorbă am intrat fulgerător în hol, unde din fericire nu era nimeni! Trebuie să precizez că în clădirea în care locuiam îl aveam ca vecin și pe maiorul Aurelian Cristea, șeful de la circulație al județului Timiș, de atunci. Fără îndoială, el dăduse această „ascunzătoare” pentru militari, destul de strategică, nu prea departe de centru, dosită perpendicular pe bulevardul Sălăjan. Ulterior, am aflat de la prieteni din Calea Girocului, că și acolo în holurile blocurilor au fost comasați soldați! Cinci zile în care eram permanent în Piața Operei, sediul Amsambluiui Banatul fiind acolo, nici nu se putea altfel! Cinci zile în care am sperat că va fraterniza cu noi toată țara!… Cinci zile în care am sunat la prieteni din Radio București (pe care îi știam bine, doar ei mă difuzau pe post) spunându-le dintr-o respirație: „Ne omoară în Timișoara! Voi ce faceți, ce așteptați?” Toți mi-au închis telefonul! Cinci zile în care Timișoara a spus ORI TRĂIM LIBERI – ORI MURIM TOȚI!