Destinul, timpul și liberul arbitru

Nu încape îndoială că cei ajunși pe panta descendentă văd lumea cu alți ochi și de multe ori își utilează descrierile cu o oarecare doză de cinism. Se poate ca asta să fie răbufnirea ciudei că drumul se scurtează. La fel de posibilă ar putea fi însă și emanația decepției adunate pe lungul drum al existenței. Mulți capătă impresia că societatea actuală, deraiată și măcinată de metehne, face tot ce-i stă în putință să le ușureze plecarea – și aici mă refer exclusiv la latura afectivă – dezgustându-i și ștergându-le orice urmă de regret. Dar ce rost ar avea osteneala societății pentru niște unelte banale de care s-a servit cândva, și de ce-ar preocupa-o sentimentele unora trecuți deja la „fier vechi”? Nu cumva la mijloc e simplul dar ingeniosul plan al Creației care ne ajută – pentru a cine știe câta oară – să facem față traumelor inerente vieții?

De câte ori n-am simțit că nu vom putea supraviețui desprinderii de ceva/cineva îndrăgit, ajuns parte integrantă a trupului și sufletului nostru? Cum să te dezlipești de propria ființă? Pe câți nu i-a cutremurat doar gândul înstrăinării vlăstarelor la prima grădiniță/școală, iubire, căsătorie, divorț, exiluri și exoduri peste mări și țări? Nu mai vorbim de brutalitatea morții! Oricât de notorii ar fi episoadele și oricât de extensibil e cordonul ombilical, tot nu poate să reziste încercărilor fără să provoace răni la ambele capete! Și totuși, viața își urmează cursul, mută și ocolește stavile, deschide noi făgașuri, iar lucrurile se așază de la sine. De cele mai multe ori nu-ți dă motive să te împotrivești, să te zbați, să lupți etc., fiindcă o face cu lentoare subtilă, dându-ți timp să te acomodezi. Te uiți înapoi cu împăcare detașată, respiri ușurat și-i ești recunoscător pentru pașnica și abila cârmuire.

Dar cum să pleci tu însuți, când mai sunt atâtea de făcut, de spus, de auzit, de văzut? Și iarăși, ca un făcut, drumul se netezește singur: Constați că timpul are alt preț și că nu-ți mai poți permite să-l irosești cu banalități. Nu mai simți nevoia să dovedești nimic nimănui, ești doldora de învățăminte și de învățături, dar discipolii s-au rărit și sunt interesați de cu totul altceva. Mersul ți se înscrie pe orbite tot mai înguste, iar simțurile obosesc și capitulează unul câte unul. Amintirile se furișează tiptil, iar lumea capătă succesiv altă culoare. Nimic nu mai e cum era odată, o groază de străini te împresoară și te fac să te simți tot mai stingher. Nu-ți mai găsești locul și nu-ți mai vezi rostul. Încet-încet, temerile dispar și nu te mai sperie gândul că a sosit vremea să-ți procuri celebrul one way ticket. Fiecare pleacă singur, așa cum a venit, și cu unicul bagaj admis: cu agoniseala spirituală. Împliniții se retrag sătui de viață și împăcați. Debusolații o fac fără să-și dea seama că încă mai existau. Blazații părăsesc terenul încărcați de mizantropie și fără pic de căință. Întârziații, mereu ocupați cu pregătirile pentru eternul amânat festin și încă flămânzi de viață, investesc tot ce-au agonisit în… prelungiri. Autoproclamații stăpâni ai lumii nu se dau duși până nu-și savurează și ultima fărâmă de avuție. Rapace găuri negre, avide să curbeze la infinit orizontul evenimentelor, se aventurează în călătorii temporospațiale, gata să provoace sorii și să le încovoaie razele după bunul plac. Iar omul simplu se resemnează în încleștarea Fortunei și face tot ce-i stă în putință să n-o indispună și mai tare.

Cine vindecă cel mai bine rănile și cine ne înrâurește viața? Destinul, timpul, sau liberul arbitru? Cine sau ce se interpune în deciziile și (non)acțiunile noastre? Ce vrea să spună gura lumii prin înscrisul care ți-e pus în frunte? De ce în frunte și nu altundeva? În neuroni, în gene, ori, de ce nu, în mitocondrii, acele minuscule uzine energetice cărora experții le descoperă tot mai multă implicare în mersul vieții. Ele nu se ocupă doar de vigoare și oboseală, ori de sănătate și boală, ci și de viață și moarte, prin zecile de moduri în care regizează funcțiile și dispariția unei celule. Binecunoscutul termen apoptoză (moartea celulară programată) semnifică doar unul din multiplele moduri în care o celulă poate muri. Așa cum Talmudul descrie pentru oameni nici mai mult nici mai puțin decât 903 feluri de a muri – de la mântuitorul sărut al morții la chinuitoarea askara (difteria) –, și mitocondriile se ocupă de diversificarea morții celulare. Într-un fel mor/se sinucid ele însele (mitofagie), în altul globulele albe din sânge (NEToză), și cu totul altfel celulele infectate de microorganisme (piroptoză), ori afectate de stres și inflamații cronice (necroptoză). Celulele care și-au pierdut adeziunea și „liantul social” se mănâncă unele pe altele (entoză) și fac loc unora degenerate malign. (Orice similitudine cu societatea umană e pur întâmplătoare… Sau poate nu?!)

Oare tot ce nu putem controla din câte ni se întâmplă e exclusiv mâna destinului, sau se mai implică și ambianța? E în stare Fortuna să cârmuiască miliarde de existențe? Doar dacă s-ar putea clona, am spune. Oricum nu ni se sorocește tuturor la fel, echitatea nu s-a născut încă. E bine sau e rău să crezi în destin și în puterea invizibilă care te face (ne)putincios? Psihologii opinează că încrezătorii în soartă îi acceptă mai ușor loviturile și se vindecă mai repede decât „necredincioșii” care preferă să arunce vina pe umerii altora și tind să înăbușe orice voce care nu le aparține. În căutarea răspunsului la întrebarea „De ce tocmai eu/mie?” mulți ajung cu scotocitul în vieți anterioare, încredințați că trebuie să fi comis cândva ceva pentru care plătesc acum. Bine și așa, dacă simțul justeței le aduce alinare. În fond, ce-ar aduce trânta cu destinul, oricât de nedrept ni s-ar părea la un moment dat? Sigur că nici să te lași îngenuncheat de cruzimi și nedreptăți strigătoare la cer nu e benefic, dar poate că există și o cale de mijloc. Bunăoară, poți considera ceea ce ți se întâmplă ca fiind un rău pasager și necesar, o lecție utilă, o punte către un nou orizont etc. Poate că dincolo, sau mai târziu vei avea parte de o compensație, de o nouă șansă, sau de împlinirea unei năzuințe pentru care ieri și astăzi ți-a lipsit cunoașterea.

Poate că există un motiv pentru care nu poți avea astăzi ce vei dobândi de-abia mâine, poate nu. Credința în ceva necontrolabil devine cască de protecție și carcasă în calea durerii cauzate de pierderi irecuperabile. Orice ar face fiecare mergător și oricum l-ar sesiza, drumul pe care tocmai se află e doar al său. Sună liniștitor, dar oare acceptarea mai mult sau mai puțin pasivă a inevitabilului și încrederea ingenuă în scrupulozitatea cârmuirii nu te fac automat fatalist/naiv în ochii anturajului, mai ales ai celui contemporan? Cine mai crede astăzi în ursită fără să riște oprobiul public și arătatul cu degetul, chit că majoritatea zeflemitorilor nu cercetează ca să creadă, ci se mulțumesc să-i creadă pe cei care pretind că „știu mai bine”. Dar nu cumva a-ți accepta destinul înseamnă a te accepta pe tine însuți? Pe oriunde ai lua-o și oriîncotro te-ai îndrepta, acela și nu altul este drumul tău, un drum pe care tu în calitate de destin și liber arbitru ți-l conturezi și consolidezi pas cu pas.

Ce e de fapt destinul și cum îl recunoaștem, în caz că există? Unii îl confundă cu divinitatea, alții cu transcendentul. Mulți văd în el ceva extern și suprapus preaîngustului orizont lumesc, dincolo de conștientizare și de puterea de înțelegere umană ce dispune de prea puține simțuri. El are primul și ultimul cuvânt, curăță drumul de obstacole, sau, dimpotrivă, presară în cale tot felul de opreliști și provocări. Alții, mai puțin ezoterici, identifică destinul în propria ființă/voință. Unii trăiesc cu el în bună înțelegere, alții îl acuză și-i poartă pică pentru orice nereușită, cu riscul înstrăinării de sine. Unii văd în destin părticica magică și fidelă a sinelui care-și ajută posesorul să ia decizii, iar alții trădătorul trecut în tabăra adversă, acolo unde, în opinia lor, s-au aciuat toți cei care-i vor răul și-i pun bețe în roate. Poate că de aici se trage recomandarea de a-ți lua soarta/viața în propriile mâini?! Dar cum să procedezi? În condițiile în care tu însuți nu te simți obligat să faci voia altora… cum ai putea impune bunăvoință răuvoitorilor și cum le-ai putea solicita îndreptarea?!

Recurgem la un compromis și admitem că destinul e partea sinelui care nu se lasă dirijată în totalitate de liberul arbitru, ba mai mult: e posibil să-l și influențeze, rezultând la final ceea ce numim „voia sorții”. Și atunci de ce ne mai lăudăm cu liberul arbitru? Avem de fapt unul? Ei bine, în această privință, experții nu s-au pus încă de acord. În timp ce unii sunt convinși de existența lui, alții îl declară un simplu mit, o iluzie, și susțin că deciziile pe care ni le atribuim ar fi influențate de o serie de factori interni, dar mai ales externi: mediul în care trăiește fiecare, experiența acumulată, semenii cu care interacționează, caracterul și personalitatea etc. O viziune cam defetistă, fiindcă asta ar însemna că nu mai merită să ne sculăm din pat, dacă soarta ne este oricum pecetluită și aplicată direct pe frunte. Pe ce baze ne-am mai putea pedepsi infractorii și premia olimpicii dacă toți ar fi (pre)determinați și nici unii nici alții n-ar avea nici vină și nici merit în ceea ce fac și sunt?! Alți experți susțin însă că liberul arbitru (înțeles ca voință/acțiune și nu doar ca dorință) există și că el face mereu alegerea între mai multe alternative. Dacă este, e clar că trebuie căutat în creier, dar unde i-ar putea fi sediul?

Din păcate, unii experți au lucrat cu mere, alții cu pere. Unii au decelat modificări în creier (așa-numite potențiale de pregătire) cu circa o secundă mai devreme decât decizia de acțiune. Alții au demonstrat că acele modificări vizează doar mișcările aparatului locomotor, nicidecum decizii luate „conștient”. Una e să dispui banalități precum apăsarea unui buton și cu totul alta turnuri semnificative și care contează, cum ar fi despărțirea de un partener sau îngrijirea unei persoane dragi. Cum să intervii în mersul probabilist al undelor/cuantelor, care nu respectă ecuațiile concepute de Newton pentru particule, ci se (de)scrie pe măsură ce se manifestă? Să fie posibil ca destinul, acea instanță supremă pe care o credeam altundeva, în afara spațiului și a timpului care ne găzduiesc pasager, să se ascundă de fapt în noi înșine? Bunăoară în ceea ce numim subconștient. Dacă n-ar exista cercetători care să susțină că… nu există subconștient, mai bine zis „dovezi” care să-i ateste existența! N-ar fi prima prestație biologică lipsită de explicație științifică! Însăși funcționarea creierului uman e una dintre enigme, ceea ce nu înseamnă că îi putem nega existența.

Putem identifica liberul arbitru în rațiune, acea parte mai inteligentă (credem noi!) a sinelui, care măsoară, cumpănește, analizează și compară, în timp ce pandantul său își culege „subconștient” informațiile din toate trăirile și obiceiurile noastre și pune la păstrare tot ce-a „învățat”, ca mai târziu, la o adică, să ne poată completa/corecta deciziile „raționale”? Poate că intuiția se insinuează mereu în procesul cognitiv și ambii parteneri – talerele aceleiași balanțe – conlucrează la luarea deciziilor. În timp ce mintea conștientă procesează maximum 50 de biți pe secundă, simțurile adună impresionanta cifră de 11 milioane de biți pe secundă. Plecând de la premisa că creierul uman dispune de circa 100 de miliarde de „procesoare” numite neuroni, fiecare capabil să întrețină conexiuni cu alte câteva mii, s-a ajuns la concluzia că, cel puțin teoretic, creierul uman ar putea executa 100 de miliarde de operații pe secundă. Să însemne asta că… (pre)judecățile subconștiente și automatismele care ne rezolvă majoritatea problemelor (supra)viețuirii și stau la baza scurtăturilor cognitive sunt mai inteligente decât mândria speciei pe nume conștiință? Sau e tocmai invers și ne creează multe probleme, afectându-ne comportamentul și viața socială?

Complementari sau oponenți, nici Fortuna și nici liberul arbitru nu se află în căutarea perfecțiunii și a beneficiului maximizat, ci a unui satisfăcător compromis (unii îi spun raționalitate limitată). Nici nu s-ar putea altfel, având în vedere accesul neuniform la informații complete și capacitatea limitată a prelucrării lor. Într-o privință, însă, faimosul duet afișează o dizarmonie desăvârșită: În timp ce unul încearcă să tragă pe sfoară timpul – acea posesie iluzorie și firul de pai de care ne agățăm cândva toți cu disperarea înecatului – și ar face orice să-l țină pe loc, ori să-l dea înapoi, celălalt rămâne implacabil. Destinul știe prea bine că, și dacă ne-am putea întoarce în timp cu intenția de a „corecta” una sau mai multe decizii… nu vom avea nicidecum garanția că noua traiectorie se va baza pe analiza completă a tuturor alternativelor și că ne va duce fix încotro ne-a condus fantezia/dorința. Nu și în condițiile în care destinele ne sunt atât de dens întrețesute.

Uneori soarta mai e și ironică, alteori aplică lovituri „sub centură”, în special acelora care dorm ori și-au anesteziat conștiința și nu pot/vor să ia în seamă avertismentele. Poate că Hiroshima a fost urletul disperării destinului colectiv ce nu reușea să stingă vâlvătaia urii și să răcească spiritele înfierbântate. Și atunci… le-a supraîncins cu o lovitură pe care nimeni nicicând să n-o mai poată uita. Pentru cei care n-au fost zguduiți atunci de imaginile apocaliptice cu trupuri zdrobite de suflul exploziei, carbonizate ori sângerânde, au rămas mărturie albume întregi cu fotografiile groazei. Ar trebui rulate zilnic pe rețelele zis sociale pentru toți belicoșii planetei. Cine-și întoarce capul și-și ferește privirea, s-ar putea să asiste la o nouă și severă zgâlțâitură din care cu siguranță nu-și va mai reveni. Și nu-i putem învinui doar pe decerebrații care vor apăsa butonul roșu, ci pe noi toți, pasivii de ieri și de astăzi care au ales să-și ferească mintea de impacturi emoționale. Cine nu face astăzi totul ca să oprească oala să dea în clocot, riscă să fie modelul fotografiilor ce vor completa seria albumelor noilor apocalipse și atrocități. Care vor potoli îngâmfarea câtorva generații, după care istoria… se va repeta.

Destinul nu trebuie judecat aspru și nici punctual, ci evaluat ca ceea ce este/suntem: un proces continuu. Ceea ce ni se întâmplă astăzi e rezultatul celor (ne)întreprinse ieri. Destinul e coletul pe care noi înșine ni l-am trimis ieri prin poștă. Ne place sau nu, nu-l mai putem returna, dar putem reflecta dacă și cum îl putem valoriza. Și mai putem ceva: putem să lucrăm la coletul pe care ni-l trimitem astăzi și-l vom primi mâine. (Non)acțiunea optimă generează cândva armonia și coerența de care avem cu toții atâta nevoie.