Dezinformarea și meritul celor «44 de zile în Bulgaria», de Mihail Sadoveanu

Ideea cărții „44 de zile în Bulgaria” (editura Institutului de Arte Grafice «Minerva», București, 1916), rezumată de locotenentul Regimentului 15 de infanterie Mihail Sadoveanu – un martor sentimental și privilegiat, în spatele unui scriitor observator, mobilizat în timpul celui de-al doilea război balcanic (16 iunie – 18 iulie 1913) – este contactul cu terenul, pregătirea unei campanii bazată pe realitate, nu închipuită pe hârtie. În roman este vorba de un front de luptă și evaluarea justă a capacităților militare, dar cu ușurință ideea se poate extrapola în orice alt mediu profesional, prin necesitatea experienței practice înaintea formulării unei strategii și simplificarea acesteia cât mai mult. Oricât de instruit ar fi un manager, în lipsa contactului cu ultimul angajat sau a vizitării celei mai îndepărtate sucursale, în mod regulat, direct și lăsând deoparte intenționat tehnologiile digitale, el nu poate fi pe deplin informat și credibil.

„Toate nevoile și toate lipsurile s-ar îndrepta după norma cea mai bună, căci de la front trebuie să pornească observația, nu din visurile mai mult ori mai puțin sarbede ale cabinetelor.”

Prin gura personajului maiorului, Mihail Sadoveanu scrie despre câteva din absurditățile „ordonanței lui Ion Merișcă”, șeful nevăzut atotcunoscător, impusă în campania din Bulgaria și lipsită total de simțul practic. În capitolul Lipsuri, maiorul își varsă năduful în fața ofițerilor săi despre organizarea improvizată, greoaie, nepregătită pentru drumurile înguste bulgărești, fără medicamente, cu trăsurile cu provizii și o ambulanță mult în urma convoiului militar. La fel ca în viață, ofițerii sub el se arată împăcați în fața problemelor deși le resimt pe deplin, acceptându-le cu fatalism, ca parte a situației „extraordinare” dată de război. Singur maiorul li se opune, un om practic și vizionar, spre deosebire de prevederile ordonanței acelui necunoscut, imaginându-și campania perfectă, cu îmbunătățiri concrete și firești. Pe scurt, el se gândește la un harnașament militar lejer și o ordine în logistica marșului, fără ranița împovărătoare, înlocuită cu doi saci ușori, unul cu muniții la șold, altul cu mantaua și cortul la bandulieră. Soldatul nou ieșit ar fi fost astfel „ușurat, sprinten și vioi”, mult mai productiv dacă pe deasupra i se înlocuiau și bocancii cu o pereche de cizme.

„A răspunde tuturor nevoilor și a îndrepta toate lipsurile e o problemă; și nu este problemă care să nu fie rezolvată! […] Ar fi mai bine să lăsăm neprevăzutului cât mai puțin. Nu e poetic, dar e foarte sănătos. Mă gândesc că sunt lucruri care privesc mulțimile cele mari în mișcare, – și din drumul nostru prin țara bulgărească am tras multe și felurite învățăminte…”

Extrapolând în lumea corporatistă, de multe ori managerii își blochează angajații de la contactul direct de pe teren, imbecilizându-i practic, provocându-le adevărate chinuri ale facerii, sufocându-i la birou sub o presiune constantă de a redacta rapoarte infinite justificatoare pentru tot, absolut inutile de îndată ce sunt scoase de lumina ecranului. În roman, maiorul reușește să dea glas figurii tăcute a „angajatului” umil aflat pe front, reprezentat de căpitanul B., amărât de birocrația din armată.

„În timp de pace, din pricina lor nu putem răsufla, strigă el. Mii și mii de coli de hârtie stricăm prin formele lor; pentru un ac spiral și pentru un buton de două parale îți fac un caz și o lucrare de ți se ridică părul măciucă în vârful capului! Ei, acuma să-i văd. Unde-s?”

Absența prevederilor unor măsuri de bun simț va fi exploatată ulterior în afara romanului printr-o adevărată dezinformare. Fabricarea imaginii e un demers sortit eșecului, indiferent de autorul tacticii. Are consecințe dezastruoase când își are în spate oamenii din fruntea unui stat. Încrederea oarbă în cuvinte mari despre fapte de vitejie inexistente, nefiind bazate pe vreo confruntare directă cu inamicul, ambalate triumfalist și folosite ulterior în avântul spre o nouă cauză sensibilă opiniei publice, se dovedesc a fi în timp naivitate pură sau manevre de manipulare și sacrificare cu bună știință a unei armate și a unui popor, lipsite de capacitatea de execuție inițială, private de contextul și secvența derulării evenimentelor care l-au precedat și exploatatoare a unei forme de iluzionare specifică poporului român, mișcat de lozinci. Campania din Bulgaria a precedat dezastruoasa înfrângere de la Turtucoaia din toamna anului 1916. Naivitatea de a fi prezentat succesul unui marș pașnic drept garanție pentru o confruntare reală nu a fost decât un eșec rușinos, soldat cu pierderi umilitoare. Paginile din „Jurnalul” lui Sadoveanu despre mobilizarea țăranilor și convoaiele nesfârșite de trenuri, însoțite de urale și cununi de flori, sunt oricând material prețios pentru brigăzile statului, știut fiind faptul că românul are memorie scurtă și e plin de avânt, iar rănile oricum îi vor fi îngrijite ulterior prin talentul unui scriitor. George Topârceanu, poetul martor al bătăliei de la Turtucoaia, va scrie despre deznădejdea, panica și momentele de agonie trăite pe front în Evocări de război. Pentru Sadoveanu însă, nefiind vorba de o campanie sângeroasă, expediția din Balcani e ca un avertisment. Devine un teren fertil ridicării în slăvi a unei mobilizări generale, cu trupe nepregătite și private de resursele de bază, mânate doar de un imbold popular și de forma unei complicități de grup forțată de împrejurări. Din fericire, această campanie prozaică, supraevaluată ulterior de realitate, l-a expus totuși la înregistrarea contactului cu „inamicul” sau străinul întâlnit pe drumul până aproape de Sofia, reprezentat nu de armata bulgară propriu-zisă, ci de localnicii țării vecine – familii bulgărești sau prizonieri turci proaspăt eliberați. De aici aflăm că turcii par a-i aprecia pe români mai mult decât pe bulgari; că nu e rost de mare compatibilitate între români și bulgari, ultimii fiind mereu suspicioși, în ciuda aprecierii simțului nostru practic. Sadoveanu pare a creiona portretul bulgăroaicei Stoianca din poziția unui pictor, cu un soi de pudoare și distanță în descriere.

„O gură cu buze rumene, cam mare, însă frumos tăiată; ochii migdălați și sprâncenați de cadâncă; cam scundă și mlădioasă; însă oricât am cârti noi, fată frumoasă, cu privirile pline de lumină și cu zâmbetul șiret…”

Meritul acestui roman este trăirea și găsirea de resurse în circumstanțe extraordinare date de pericolul dușmanului, vijelia morții și mediul înconjurător (căldură, sete, foame), precum și identificare unor piste reale de supraviețuire pentru a face față necunoscutului, sub forma unei apropieri umane, retrageri în sine, gândiri practice, și privirii spre stele, menționată adesea. Mecanismul uman funcționează alert în condiții de stres, greu de perceput din afară și aproape imposibil de imaginat să fie transpuse în practică de vreun angajat corporatist.

„Somnul deci de multe ori ne era puțin și odihna îmbucățită. Calitatea somnului însă era superioară: căci numai în zilele acelea noțiunile de fericire și somn s-au amestecat. Să crezi și pe alți camarazi ai mei care îți vor vorbi de ceasurile de fericire din această expediție a noastră. Fericirea este condiționată de nenorocire și necaz. Și numai în împrejurările prin care treceam noi, o mâncare mediocră și frugală putea să ne producă o mulțumire deplină, și un pahar de apă rece o fericire fără pereche!”

Sadoveanu nu se citește din edițiile școlărești. Pentru mine, îngrijirea cărților sale s-a oprit la editurile Cartea Românească sau Naționala Ciornei. M-am întors la maestrul Ion Cristoiu știind bine că a scris despre acest roman[i], cu rugămintea de a-mi trimite notele Profirei Sadoveanu de la sfârșitul volumului 21 al Operelor complete. Eu îl prefer pe Sadoveanu din primele apariții, pe o hârtie aspră, cu un font ușor lărgit, calm și meditativ, dar notele se găsesc doar în Opere, încă disponibile prin anticariate, deși ultimele două volume sunt mai rare sau se vând la prețuri mari. Alesesem să citesc acest roman, selectat dintr-un pachet primit cadou la sfârșitul anului trecut, tocmai pentru că întrunea standardele din capul meu, arăta bine grafic și în plus, avea o hârtie îngălbenită și velină. Reiterez cu acest articol nevoia de republicare a romanelor lui Sadoveanu doar însoțite de aceste note sau măcar cu îndemnul de a le căuta, fără ele cititorul fiind văduvit de accesul în laboratorul de creație, de contextul apariției lor și dacă nu neapărat de cheia lecturii, măcar îi va prilejui găsirea unor indicii sau elemente inedite. Redau aici din aceste note, știind contextul dificil al reeditărilor acestor comori.

Am aflat astfel că în perioada dintre 1913 și 1917, Sadoveanu, deși colaborator al Vieții românești și director al Teatrului Național din Iași, a tot plecat de acasă în „concentrări, campanii și războaie.” Din campania din Bulgaria, au rămas două scrisori adresate lui G. Ibrăileanu; o redau pe prima pentru a-mi aminti să cercetez dacă a mai ajuns să viziteze Elvetia.

„Vineri, 28 iunie 1913, Piatra-Neamț

Iubite prietene, mă aflu cu Reg. 15 Războieni, locotenent în campania XII și sunt sănătos. Lui C.C. Pastia, spune-i, te rog că, deoarece trebuie să fac o excursie care nu poate suferi amânare, cată să amânăm pe altă dată pe cea proiectată de noi în Elveția. Salută din parte-mi pe toți amicii noștri de la V. r.; astăzi plecăm la Dunăre. O călduroasă strângere de mână lui Stere. Neamul Șoimăreștilor, dacă va trebui pentru revistă, ți-l va putea trimite nevastă-mea.

Te îmbrățișez

M. Sadoveanu

Salutări de mână d-nei Ibrăileanu și d-nei Stere.”

Finalul cărții e unul dintre cele mai frumoase pe care le-am citit. Prin nenumăratele sale valențe, el a lăsat mai mult decât simple amintiri de militar.

Bougy-Villars, 23 ianuarie 2026

[i] https://www.ioncristoiu.ro/o-enigma-a-istoriei-noastre-de-ce-s-a-implicat-sadoveanu-atit-de-tare-in-consolidarea-regimului-comunist/