Dialog între grăjdarul Hălășag și copii săi: „– Cine ne-a învăţat să facem colectiv? – Tovarăşul Stalin!”

Cultul personalității lui Stalin se manifestă în presă prin reportaje din realitate care ambiționează să înfățișeze prezența Marelui Învățător în viața cotidiană, de regulă, banală.
Un amplu reportaj publicat în Scînteia din 6 mai 1952 se intitulează Fruntaș în gospodăria colectivă. Eroul, prin nimic deosebit de pesonajul pozitiv al literaturii, e Neculai Hălășag, colectivist din comuna Drăgușeni, regiunea Bârlad. Neculai Hălășag e grăjdar la GAC. Fiind printre primii care au făcut cerere de înscriere în colectiv, ziarul îl prezintă cu o viață schimbată din temelii. Pe vremuri era dijmaș la chiaburul Ion Ghețeu. Reportajul insistă pe deosebirea spectaculoasă dintre trecut și prezent:

„După ce trudea în silă o vară întreagă, la dijmuirea recoltei chiaburul lua două părți, iar dijmașul Hălășag o parte. Nici mălai s-ajungă de mămăligă pînă la mijlocul iernii nu izbutea s-adune. De cînd a intrat în gospodăria colectivă, nu mai este cel din trecut. Fața i s-a luminat de bucuria vieții noi, îmbelșugate.”

Ca orice personaj pozitiv din anii 1947-1953, Neculai Hălășag face din noua sa viață un temei de propagandă și agitație:

„– Cine măcina grîu la moara cu valțuri de la Berești ca să mănînce pîine albă? – a adus odată vorba Neculai Hălășag, cînd s-a așezat să fumeze o țigară după ce a făcut rînduială în grajd. Numai chiaburii! Iată că acum am ajuns să macin grîu și eu… Mi-am cumpărat o văcuță, am tăiat un porc iarna asta și acum cresc altul pentru la iarna viitoare. Grîu am, porumb am. Și toate acestea-s de pe urma muncii în gospodăria colectivă”.

Sub semnul aceluiași idilism, eroul e surprins la întoarcerea acasă, văzută ca întoarcerea lui Ulisse în Itaca:

„În căsuța lui din deal, de la marginea satului, învelită cu paie, ridicată în ani îndelungați cu trudă grea la chiaburi, Neculai Hălășag își petrece doar cîteva ceasuri din zi, căci noaptea e nelipsit de la grajd.

Și-a pus în gînd ca vara asta să-și facă o casă omenească, căci a avut venituri bune din gospodăria colectivă. Dar tovarășii de la colectiv l-au sfătuit să mai amîne un an, ca să strîngă tot ce-i de trebuință pentru făcut o casă.

Cele cîteva ceasuri petrecute acasă sînt pline de bucurii. De la portiță îl întîmpină gălăgioși Ilarie și Neculai, doi copii dolofani, înfulecînd din felii de pîine pe care le țin cu amîndouă mîinile. Îi saltă în brațe pe amîndoi și intră în ogradă.

– Ce v-a dat mama de mîncare azi, mă? îi întreabă.
– Pîine și lapte… scrob cu untură…
– Dar de unde are mama să vă dea așa ceva?

Copiii se uită unul la altul și zîmbesc de parc-ar zice «matale te faci că nu știi?» Apoi, cel mare, de 5 ani, răspunde hotărît:
– De la colectiv. Matale și mama munciți la colectiv și de asta avem de mîncare. Cînd o fi mare, și eu o să muncesc la colectiv.
– Și cine ne-a învățat să facem colectiv?
– Tovarășul Stalin!

Lui Neculai Hălășag îi crește inima de bucurie cînd îi vede cum cresc voinici și inimoși, cînd îi vede că înțeleg și ei că gospodăria colectivă înseamnă pîine și fericire. Cu doi ani în urmă, cînd lucra la chiaburi, nici mămăligă să sature copiii nu avea.

În pragul casei îi iese înainte nevasta purtînd alt copil la sîn. Îi așează pe cei doi mai măricei pe prispă și ia în brațe pe mezin. Ilarie și Neculai coboară de pe prispă și pornesc prin ogradă la joacă, cîntînd:
«Lui Stalin, Stalin, slavă-i cîntăm»…”