Din culisele performanței juvenile

Războiul rece s-a purtat pe toate palierele și în toate sectoarele posibile, de la competiții economice, militare și științifico-fantastice la emulații atrăgătoare de suporteri și aplauze pentru scene(te)le popular-populiste. Ambele lagăre s-au întrecut în a arăta ce „pot” și niciunul n-a făcut economie de resurse și investiții. Fiecare își preaslăvea superioritatea și-și infiltra cu abilitate spionii instruiți să iscodească în timp util tertipurile puse la cale de adversari. Oricât de nebulos ar fi fost clasamentul, sportul de performanță a rămas tema fierbinte a războiului rece. Aici se pare că mult damnatului comunism i-a reușit un palmares de invidiat, iar Vestul s-a văzut nevoit să-și recunoască handicapul.

Invidia a continuat să scurme în rană și după încetarea războirii la rece și instalarea încingerii globale. Încă mai rulează documentare insinuante despre obiectivul înscris în planurile cincinale – titlul de campion mondial în toate sporturile esențiale – și estorcat de comuniști de la „marionetele sistemului”, „agenți plătiți și cu creierul spălat”, după cum disprețuitor descriau americanii inamicul principal de dincolo de ocean. Pe măsură ce pocalurile adversarului rece se înmulțeau, dădea în clocot ranchiuna acumulată în cealaltă tabără. Reporteri și analiști relatau atunci cu invidie bine mascată despre tot ce lor le „interzicea” democrația: dictaturi ce-și obligau proletarii să practice sportul cu milioanele (unul din cinci!); căutători de talente ce străbăteau țările comuniste în lung și-n lat; copii racolați, trimiși în cantonamente, militarizați, dopați și dresați să execute perfect comenzile; sportivi privilegiați, cărora nomenclatura le îndeplinea orice dorință în schimbul supunerii oarbe la presiuni enorme pentru victorie etc. Pe scurt: o lume a sportului total politizată și sportivi cu un palmares impresionant, dar cu un psihic demolat. Oameni care profitau de prima ocazie să se sustragă prea grijuliilor părinți și celor mai iubiți fii ai poporului și să-și caute adăpost și înțelegere dincolo de Cortină.

Ce-a urmat după prăbușirea comunismului cunoaștem cu toții. Un exod de talente sportive către Occident, cu tot cu medici, antrenori, manageri și suporteri. (Sponsorii îi așteptau deja!) Din pepiniera mixtă au încolțit noi și promițătoare talente și nimeni n-a mai blamat metodele și nu s-a mai preocupat de consemnarea victimelor, ci doar a rezultatelor aducătoare de profit. Astăzi puține regimuri își mai obligă cetățenii să facă mișcare (majoritatea îi obligă indirect la sedentarism și consum nelimitat) și nici nu-și mai dopează sportivii fără știrea lor, ci doar le flutură pe sub nas morcovul poleit: viziunea unor cupe și medalii frumos aranjate pe rafturi. Machiavelismele au renăscut, însă, din cenușa zidului Berlinului și s-au și disipat, dacă e să dăm crezare vocilor ce se înmulțesc și întețesc. Și nu avem motive să n-o facem, fiindcă relatările de astăzi se suprapun perfect peste avertismentele de ieri ale specialiștilor ignorați mult prea multă vreme de delirul colectiv.

Dacă ar fi vorba doar despre adulți, criticile nu și-ar avea rostul. Din păcate, în joc și la mijloc sunt și mulți copii. Puține dintre abuzurile la care e supusă lumea copilăriei sunt identificate ca atare. Unele sunt bine camuflate de abuzatorii înșiși (care nu de puține ori fac parte din familie), altele, însă, se petrec la vedere și fără ca majoritatea să (vrea să) le vadă. N-a trecut mult de la indignarea iscată pe internet când un copil de opt ani a recitat o poezie la un concurs de etalat talente. S-a aruncat cu pietre virtuale în toate direcțiile. Li s-a reproșat părinților că-și supun copilul unor torturi intelectuale, punându-l să declame un text din care nu înțelege mare lucru. Dar oare copiii de patru sau cinci ani înțeleg ce li se întâmplă când orgoliul parental îi supradotează cu talente sportive, actoricești sau muzicale și-i incită la performanțe nefirești? De unde pleacă de fapt veleitatea recordurilor? Pleacă de la copii, sau mai degrabă de la anturaj? De multe ori în spatele unui adolescent aspirant la medalii se află cel puțin un părinte stăpânit de un exces de zel având ca scop primordial (și care scuză orice mijloace) să arate lumii cum odrasla sa urcă pe podium și aduce acasă trofee după trofee.

Firește că știm cu toții cât de importantă e mișcarea pentru sănătate. O știm din proprie experiență, din zeci de studii și din recomandările experților. Mișcarea ne-a fost înscrisă în gene, iar sportul are o mulțime de efecte benefice asupra atenției, memoriei și a concentrării, ce se oglindesc inclusiv în rezultatele școlare. Cultivă disciplina, responsabilitatea și spiritul de echipă și atenuează din agresivitate. Însăși OMS recunoaște că sedentarismul câștigă tot mai mult teren, dar, cu excepția unor recomandări, nu se prea intervine. În ultimii 40 de ani fitnessul copiilor și adolescenților de 9-17 ani s-a redus simțitor, iar tinerii sunt mult mai lenți decât le erau părinții la aceeași vârstă. Rezistența sportivă le-a scăzut cu 25% și le ia 1,5 minute în plus să alerge 1,6 km. O bună parte din vină o are ponderea grăsimii corporale aflată în continuă creștere. Fitnessul fizic înseamnă fitness cardiorespirator – condiția și suportul sănătății fizice și mintale. Două treimi din copiii americani nu-l (mai) au și nici altundeva în lumea vestică lucrurile nu stau mult mai bine.

Analiștii vremurilor trecute conchid nu fără malițiozitate că sportul se „prescria” populației ca nu cumva armata și industriile să-și piardă carnea de tun și forța de muncă. Dacă tot era incapabil să producă bunuri de consum, comunismul producea medalii, se spune. Suntem noi, cei de astăzi, autorii unor performanțe terifiante, în măsură să criticăm performanța regimurilor de a-și fi menținut cetățenii mobili și feriți de o bună parte din bolile civilizației? Dacă am practica cu toții mișcarea, cine ar mai consuma noianul de produse și servicii?! Unde mai pui că străzile și traversarea lor sunt adevărate probe de curaj, motiv pentru care părinții își transportă progeniturile cu mașina personală și le depun direct în băncile școlilor. Până nu demult era suficient să deschizi ușa și copiii o zbugheau la locurile de joacă din inima naturii. Pe măsură ce asfaltul și betoanele au mușcat din spațiile verzi, iar parcările au confiscat locurile de hârjoană dintre blocuri, căutarea unui parc (și mai nou a unui studio de fitness) a devenit o provocare pentru timpul și buzunarul familiilor.

Oricum ar fi, festivalurile, întrecerile sportive și olimpiadele se țin lanț (târgurile de carte nu se pun, fiindcă arată derizoriu prin comparație). O planetă întreagă stă cu ochii lipiți de ecrane, scene și arene și-și aplaudă în delir idolii – născuți să-și reprezinte și să-și încânte publicul, coste cât o costa. Nici măcar politicul cu inevitabila polarizare nu mobilizează și nu reunește atâția fani cum o face industria divertismentului. (Poate de aceea se și amestecă tot mai mult și tot mai des – cu corectitudine cu tot! – în evenimente!) Deși puțini dintre cei plecați pe drumul performanței ajung la destinație, visul persistă și flacăra e întreținută mereu vie de o grămadă de ambiții și promisiuni. Oare cât de fericiți sunt premiații și la cât se ridică prețul celebrității? Care mai este contribuția sportului la sănătate când intervine obsesia biruinței? Ce se întâmplă cu mișcarea de dragul mișcării când balanța se înclină de partea succesului căruia i se sacrifică totul, inclusiv copilăria? Prea curioșii care se încumetă să afle nu uită prea curând dezvăluirile, fiindcă rezultatele arată altfel decât și le-au imaginat. Sportul nu-și mai face datoria și nu mai ajută copiii să se bucure de mișcare și să dobândească abilități pentru anii ce-i așteaptă, ci le solicită doar renunțări – prezente și viitoare.

În spatele performanței se află indubitabil o muncă titanică, dar nu e numai asta. Efortul însoțit de plăcere e resimțit doar pe jumătate, goana după victorie generează adevărate drame. Performanța e un puzzle compus din talent, efort până dincolo de epuizare, izolare socială, dezrădăcinare, înstrăinare, renunțare la restul visurilor, tulburări de nutriție, de creștere și dezvoltare armonioasă a organismului, burnout, stres neîntrerupt, înfrângeri, jigniri, violență fizică și psihică și multe dezamăgiri. Toate capete de acuzare pentru procese răsunătoare despre încălcarea flagrantă a drepturilor copiilor. Dar cine s-o facă? Peste tot lumea „civilizată” se revoltă când minorii sunt folosiți ca forță de muncă în fabrici ori altundeva, dar mai toți se delectează cu producțiile „formidabile” ale copiilor-minune, de-abia ieșiți din scutece și folosiți de adulți pe post de obiecte pentru proiecte îndrăznețe.

Se poate ca regimurile comuniste să nu fi jucat tocmai cinstit, dar nici practica organizatorilor de competiții de astăzi nu debordează de sportivitate. Sportul de performanță lasă amprente grele. Pe trup și suflet. Sănătatea fizică și psihică se aleg cu o serie de cicatrici și sechele. Practic nu există limită de vârstă, fiecare federație sportivă și națiune și le stabilește pe ale sale. Listele abundă de cifra 13, or, ca să ajungi olimpic la o asemenea vârstă, e clar că presiunea începe de la… grădiniță. Cine se trezește de dimineață, departe ajunge, iar timpul nu are răbdare cu sportivii, se spune. Așa să fie?  Studiile în domeniu n-ar putea fi mai contradictorii. Există studii prospective care au urmărit în ce măsură performanțele juvenile se regăsesc și la vârsta adultă, și există altele retrospective care au mers de-a-ndăratelea pe firul performanțelor și au descoperit că… dictonul nu se prea adeverește. În materie de performanță seniorii nu se suprapun cu juniorii decât în proporție de 7%, formând două categorii distincte. (Cu cât mai tineri campionii și mai înalt nivelul competițional, cu atât mai îngustă suprapunerea.) Doar unul din zece juniori și-a păstrat talentele la maturitate, și opt din zece seniori nu se pot lăuda cu un trecut juvenil performant. Cine începe devreme și se concentrează pe un singur sport (și antrenor), culege roadele mai devreme. Cine debutează mai târziu și e deschis pentru mai multe sporturi, va culege premiile la vârsta adultă. E ca și când corpul ar dispune de o anume rezervă de forță și talent pe care fiecare și-o dozează/pune în joc cum și când crede de cuviință. Sau când cred alții că e cazul.

Dincolo de faptul că talentele nu se selectează, ci se identifică, ele nu pot fi descoperite în anii copilăriei decât în proporție modestă, după multe tentative și cu mult efort. Și cu o mare marjă de eroare și o predictibilitate extrem de redusă (0-3%, maximal 7%) a reușitelor în viitor. Testele descoperitoare de tinere talente par să fie mai puțin performante decât celebrele și prea puțin semnificativele IQ-uri. (E ca și selecția pentru concursurile de frumusețe ori alte competiții la care oamenii cu adevărat frumoși și valoroși refuză participarea!) Matematicienii susțin că e imposibil ca toți copiii și adolescenții talentați să-și păstreze performanțele ani și ani. Nu o permit intervalele de timp, mult mai ample la seniori (uneori se extind pe mai mult de 10 ani) și care includ și mai multe confruntări cu generațiile de performanți. Cum să tot câștigi, în condițiile în care bazinul compus din foști finaliști și actuali competitori e tot mai amplu? Biologic e și mai neverosimil, aș adăuga, fiindcă refuză organismul tot mai solicitat. Intensitatea antrenamentului și presiunea enormă pe fiecare centimetru pătrat de scoarță cerebrală pun de multe ori capac posibilităților regenerative ale organismului. Cine aspiră la un nivel de elită are la activ minimum 10.000 de ore (unii înscriu și 16 mii de ore – asta înseamnă 22 de luni!) de antrenament. Ce corp trece fără urme prin asemenea încercări, oricât de robust ar fi? Sigur că astăzi dispunem de intervenții-fulger prin care sportivilor li se iau cu mâna durerile, se opresc hemoragiile, se reduc hematoamele și edemele, sunt operați și pot să recupereze în timp record, dar… tocmai asta nu e pe placul organismului, fiindcă e contra naturii.

Din păcate, prețul dureros al medaliilor nu-l achită nici antrenorii și nici managerii sau suporterii, ci sportivii înșiși, tratați în continuare ca niște roboți sub supraveghere permanentă și mereu în priză. Cui îi pasă că în 2022 experții canadieni au avertizat asupra creșterii consumului de steroizi și de alte substanțe interzise în rândul adolescenților aproape copii, în ciuda reacțiilor adverse devastatoare? Intrigă pe cineva procentul neverosimil (20%) – de patru ori mai mare decât în populația generală – al sportivilor „suferinzi de astm” cărora li se prescriu spray-uri ce conțin substanțe de pe lista prohibițiilor? Miza e mare și nu-i de mirare că așa-zișii descoperitori de talente s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie și și-au deschis școli private pentru făurit sportivi de elită, în care chinuie talentele, inclusiv pe acelea care și-ar dori, poate, o altă carieră în locul supliciilor greu de imaginat pentru militanții de dincolo de tușă. Poate că amatorii de „studii serioase” ar trebui să se dedice și unor interviuri sincere cu aspiranții (fără voie) la titluri, convinși de părinți și pedagogi ambițioși să practice un sport „x” de la trei ani, să sacrifice 30 de ore pe săptămână antrenamentului excesiv ce crește considerabil riscul de accidentare și zdruncină psihicul. Așa se ajunge ca la 13 ani copiii să nu mai poată merge ori urca treptele de durere, să nu mai poată dormi/mânca de griji și oboseală și să nu aibă cui să-și împărtășească gândurile depresiv-suicidale, fiindcă insula pe care se află e populată cu heirupiști și lipsită de anturaj înțelegător. Pediatrii, psihologii, chirurgii, psihiatrii și sociologii care au tot încercat să atenționeze s-au lovit de stavile insurmontabile. Rata și gravitatea accidentelor au crescut considerabil, iar cel puțin jumătate se „datorează” suprasolicitării. Riscul cel mare se înregistrează în perioada de creștere. Să nu uităm nici traumatismele craniene, destul de dese și cu urmări dezastruoase pentru creierul în formare.

Tot mai mulți copii (70%) aruncă prosopul înainte de a împlini 13 ani și a deveni competitivi. Unii părăsesc terenul de nevoie și… în cârje ori cu proteze articulare, iar alții rup tăcerea, se alătură corului MeToo și vorbesc lumii despre prețul performanței. Poate că unii vor vedea în asta Marea Eliberare, numai că… depinde și ce-i așteaptă dincolo de pasul decisiv. Mulți dintre ei au fost supuși unui regim de cazarmă și obișnuiți să nu înregistreze mai nimic din ce se petrece în jurul lor, și asta ani de-a rândul. Nu de puține ori, când decid să părăsească sistemul se trezesc în situația unui proaspăt eliberat din penitenciar: liber s-o ia încotro vede cu ochii, dar… fără prea multe perspective. Fiindcă le lipsește o porție considerabilă din educația școlară de bază (sacrificată pe altarul performanței), o pregătire profesională, un cerc de amici sau măcar un anturaj care să-i familiarizeze cât de cât cu treburile pământene. Sigur, unii o pot lua de la capăt ori de acolo de unde i-a întrerupt aspirația la nemurire, dar mulți o să fie doar epave.

Avem de-a face exclusiv cu copii precoce, talentați, pasionați timpuriu de diverse discipline în care se afundă singuri și benevol sau mai degrabă cu unii precocizați? Dominați nu atât de chemări lăuntrice, cât de nevoia satisfacerii năzuințelor oamenilor mari. Nefericiți îmboldiți zi și noapte de ambițiile unor adulți ce vor să arate prin alții de ce-ar fi putut fi ei în stare dacă n-ar fi intervenit injustețea destinului. Un destin care le rămăsese dator și pe care acum îl îngenunchează pentru a demonstra lumii ce gene performante dormitează în vlăstarele trup din trupul lor. (Unii preferă să cumpere diplome și să epateze prin „erudiție”, numai că, puțini sunt fanii care dau buzna într-un amfiteatru să vadă ce „pot” savanții.) Renunțarea la un plan B nu reprezintă nicidecum garanția că sportul le va pune la dispoziție mijloacele de trai și pentru perioada post-competitivă, care vine destul de devreme. Destinul pare să recruteze campionii (și) dintre aceia care nu și-au neglijat nici copilăria – cu tot cu jocurile de pe ulițe! –, nici școala și nici restul preocupărilor, și care s-au mulțumit cu primele succese răsunătoare mai târziu decât orgolioșii ce-au ipotecat grandorii și ultimul minut liber.

De stele care se sting mai repede decât s-au aprins e plin firmamentul, dar… câți admiratori își mai amintesc de ele? Orice talent de excepție poate fi ajuns din urmă și depășit oricând de alte și alte talente și staruri în devenire, iar uitarea e umilitoare și dureroasă. În sport ignorarea de către marele public e răul cel mai mic. Mult mai (re)simțite se fac problemele de sănătate – cu atât mai insistente cu cât mai mari au fost sacrificiile. Fiindcă tot ne plac studiile: Ele au demonstrat că abuzurile fizice, psihice ori sexuale sunt mult mai frecvente la performanți decât în sportul de masă. Conform unui studiu efectuat în Germania, 76% dintre tinerele talente au cunoscut îndeaproape violența psihică. Pare-se că numai cine se lasă jignit și abuzat multiplu are șanse să devină campion – conduită pe care aceiași părinți „grijulii” n-ar tolera-o în ruptul capului unui învățător sau profesor.

Atât timp cât hoarde întregi vor practica idolatria și vor continua să aplaude și să parieze pe „gladiatorii” agrementelor, vor continua să funcționeze și fabricile de produs talente, de satisfăcut orgolii și de distrus copilării. Unde mai pui că eroii mulțimilor pot fi folosiți cu succes și altundeva. Bunăoară pentru reclame – oricât de penibile – și pentru promovarea creațiilor concernelor, oricât de dăunătoare sănătății. Sigur că până la urmă fiecare trebuie să moară de ceva și nu toți cad pradă bătrâneții, dar nimeni n-ar trebui să abuzeze de încrederea și să dispună de soarta copiilor. Fără presiunea performanței satisfacția poate dura o viață. Cel mai potrivit ar fi ca adulții să lase copiii să-și descopere singuri preferințele și talentele, iar ei să le ofere pe cât posibil sprijinul necesar. Ca peste tot, și în sport, muzică, artă, știință etc.: Dacă iubire nu e, nimic nu va fi.

Tot ce-i făcut cu măsură și bun-simț e benefic pentru organism. Sportul e o binefacere (cea mai ieftină cu putință) pentru trup și suflet și vine la pachet cu o sumedenie de oportunități, dar cu o condiție: să fie adecvat vârstei, să fie practicat cu moderație și fără exacerbarea patologică a spiritului de competiție. Dacă e să iasă de aici un talent de elită, bine, dacă nu, ies oameni sănătoși și echilibrați.