Din Epoca de Aur, În Epoca Online (Reportaj printre oameni și vechituri!)

În weekend-ul care a trecut am condus o rudă de la țară, venită, pentru ce altceva, decât un control la doctor, în nodul transnațional care este Autogara Militari, de unde a luat microbuzul spre casă. La întoarcere, așteptând tramvaiul, și tot așteptând, mi-am zis să trag o fugă prin talciocul de pe Valea Cascadelor, unul dintre acele mall-uri ale sărăciei și tragi-comediei, mai curat și select, între timp.

Trebuie spus din capul locului că, indiferent cine intră pe poarta târgului, plătește o taxă. Vizitatorul, ca la muzeele de Stat, scoate din buzunar doar 3 lei. Comercianții, în funcție de metrul pătrat ocupat, parcare și frecvență, adică un soi de abonament, plătesc mai mult. De cele mai multe ori nici nu-și scot paralele. La intrare se taie bilete ca la teatru, pentru că asta și este, un teatru în aer liber, cu actori neprofesioniști, dar cu un talent și o caterincă, cel puțin, de Revistă. Biletul primit la poartă este rupt în două și aruncat pe jos de taxator, sub atenta supraveghere a cerberilor în combinezon. Pășești pe covorul alb de tichete rupte în raiul vechiturilor, antichităților – unele îndoielnice –, într-o călătorie fantastică printre oameni de rând, nevoi, nebunie și comedie.

Să sfârâie mititeii, să cânte maneaua!

Este ora 9 fără un sfert, dimineața. Un ger potolit, s-a mai ridicat un pic umezeala ceții care îți intra prin căciulă direct în oase. Grătaragiii curăță cu perii de sârmă scrumul și grăsimea sleită de pe grătarele coclite, pornesc focul, lasă imensa mașinărie de produs mâncare și bani să se încingă un pic și aruncă mititeii, fleicile, cârnăciorii și pulpele dezosate, legumele la fript. Se taie pâinea, murăturile, se toarnă muștarul „vărsat” din găletușe în recipientele care scuipă, apăsând pe o clapetă, cremosul însoțitor al micilor. Să cânte, deci, și muzica, manele – în general, sau un soi de muzică populară de s-ar răsuci biata Marioara Murărescu în mormânt până s-ar face ventilator.

Doi lei, orice obiect, la doi lei!

De cum întri, hărmălaie, strigăte, înjurături înăbușite, oferte la tot pasul. Doi lei, se strigă, doi lei, unele obiecte. Adică acelea pe care cât de cât le recunoști, îți dai seama de la ce ar proveni și la ce ți-ar folosi. Cele la 1 leu sunt imposibil de identificat. Oricât te-ai chinui, chiar specialist în nimicuri, nu poți să-ți dai seama. Ce sunt, de la ce aparat și poți face cu ele. Pe partea stângă sunt târgoveții austeri, pensionarii veniți cu noaptea-n cap, trăgând după ei un geamantan pe rotile. În el, cam tot ce au de prisos prin casă, dar și de valoare dacă știi să găsești mărgăritare într-un morman de nimicuri. La o privire mai atentă, identifici trei categorii de comersanți. Cei mai săraci, care vând tot ce au prin casă, speculanții și, cea de-a treia, cei mai selecți care au obiecte de anticariat, mobilier, vase, tablouri, chestii de artă… Ar mai fi o categorie, cea alimentară – conserve, brânzeturi, miere de albine, afumături, zarzavaturi. Apropo, speculanții trec, adică își fac rondelul rozelor ce mor, pe la fiecare tarabă, negociază pe nimic giuvaiericalele pe care le găsesc, fraierind câte-o babă. Dar nici ea nu se lasă, de nu-l spurcă…

Un inventar în târgul cu amintiri

Dacă ar fi să faci un inventar al produselor magazinelor de pe pătură –cum le numește maestrul Ion Cristoiu –, de la cele de pe măsuțe și până la ambulantele prăvălii care se deschid în portbagajele mașinilor , n-ai mai isprăvi. Iată, totuși, câteva. Cărți, articole de îmbrăcăminte, capace de toaletă, telefoane mobile multe, mormane de telefoane, smart-uri și tablete, scule și accesorii de la Tehnometal, biciclete, instrumente muzicale, bastoane și proteze dentare, sifoane, capsule pentru sifoane, cântare, bascule de automobil, mașini de scris, cosmetice, reviste și ziare vechi, instrumente de scris (Mont Blanc- 240 de lei), alambice pentru țuică (900 de lei), tablouri, ceasuri de mână (un Atlantic – 120 de lei!!!) pendule de perete, ceasuri de buzunar, radiouri vechi nefuncționale (cu un amplificator mic cuplat în spate, fredonând melodiile lui Moscopol, ca să pară că funcționează), bijuterii, blănuri, bilete de avion, lămpașe de miner, laptop-uri, monitoare, tablete, chiloți de damă, izmene, lenjerii de pat folosite, felinare de gară, cioburi colorate, mine de pix, nasturi, becuri arse, argintării și tinichele, tabloul cu mama-mare, dusă de pe această lume acum vreo jumătate de veac. Împăiată de-ar fi fost, o găseai în târg la un preț rezonabil.

Eminescu – 100. Nu de ani, de lei!

La o măsuță, un tânăr cu bărbuță – rima e involuntară, are un teanc de ziare, Scânteia Tineretului-100 de lei, reviste de prin anii `40 și cărți poștale postbelice. Unele chiar mai timpurii, din timpul marele război, cu cătane și ofițeri ai marelui Imperiu Țarist. Îți spui, uitându-te la el, băiatul ăsta are ceva cultură și perspectivă. Printre documente, originale se pare, frunzărind, dai peste două-trei file de manuscris îngălbenite, roase pe marginii și rupte. O hârtie groasă, scrisă cu cerneală, îndoită și ruptă pe la mijloc. Pe ea, frumos caligrafiate, versurile Eminescului nostru iubit, cu tăieturi, ștersături și pete de cerneală. Poate și de cafea, marele poet sorbea această licoare zi și noapte. Mai ales noaptea, când scria în odaia din casa lui Slavici. Versuri, semnate de M. Eminescu.

– Extraordinar, îi spun tipului cu bărbuță. Cum le-ați făcut?
– Ce să fac? Nu le-a făcut nimeni, ele e scrise, este autentice, scrise de scriitor.

Băi, frate, înțeleg plastografie, până unde se poate, vorba lui Caragiale, dar până aici nu înțeleg. Să vezi și tu imitație… poți să juri…!

Am găsit în talcioc o scrisoare în care oamenii îi scriu lui Dumnezeu!

Că tot am pomenit de mărgăritare, la o bătrână, lângă o pereche de cizme de damă și o cutie de cărți poștale de pe vremea bunicii bătrânei, claie peste grămadă, ca o găină în grămadă scotocim și găsim certificate de deces, poze vechi cu familii răposate și artiști, dar și o mapă trasă în piele. Servea drept adăpost pentru hârtiile de mai sus.

– Săru` mâna, cât vreți pe asta?
– Pe hârtiile aste, dă-mi 50 de lei.
– Nu, pe mapă, cât vreți?
– 30 de lei, e bine? E, bine.

Îmi pare rău că nu i-am dat mai mult. În mapă, prinsă în cele patru colțuri din piele, este o scrisoare a Colectivului redacției ziarului „SCÎNTEIA”, semnată olograf, cu pixul, de Const. Mitea, datată 18 aprilie 1981, iar adrisantul este „Dumnezeu”:

Citez din această scrisoare:

„Stimate tovarășe Dumitru Popescu,

(…) Colectivul nostru redacțional păstrează frumoase amintiri din perioada când v-ați aflat în fruntea „Scînteii”, vă poartă o vie recunoștință pentru sprijinul prețios pe care ni-l dați pentru ca ziarul nostru să fie cât mai organic implicat în abordarea marilor probleme și idei ale prezentului. (…)

Folosim acest prilej aniversar pentru a da expresie profundei și statornicei prețuiri a noului mod de a gîndi pe care l-ați imprimat, prin puternica dumneavoastră personalitate, ziarului pe care l-ați condus, pe care îl imprimați presei noastre în general pentru ca publicistica românească actuală să-și asume organic calitățile capabile să-i confere prestigiu și largă rezonanță în cunoștiițe.”

Personajul căruia îi este adresată scrisoarea de La Mulți Ani, era nimeni altul decât Dumitru Popescu zis și Dumnezeu, un soi de Joseph Goebbels al propagandei în mentalul colectivei noastre de producție. Potrivit Wikipedia, bătrânul D.P.- D încă mai trăiește, are vreo 92 de ani, pensionar, evident, într-un apartament din Pantelimon, pe Șoseaua Iancului. Culmea, este tot din Teleorman! Dacă totuși mai trăiește, ar ieși un interviu/reportaj extraordinar cu el, ce povești, ce istorisiri picante… Dragi cititori, dacă aveți vreo informație, vă rog să ne contactați.

„Vă doare-n c..r, lăsați numai mizerie!”

Un bodyguard solid și extrem de nervos se ciorovăiește cu o comersantă, îndesând cu botul bocancului o pătură sub tejgheaua acesteia. În pătură, diverse articole de îmbrăcăminte, mărgele, carcase de telefon, medicamente expirate și un smoc de DVD-uri legate cu sârmă.

– După ce plecați de-aci, vă doare-n c..r, lăsați numai mizerie! se răstește la femeia de la tarabă.
O alta îi sare în apărare:
– Dom` șef, lăsați-o, e amărâtă. Săracă, a păcălit-o un nenorocit, mânca-l-ar câini, cu marfa, i-a dat numa` gunoaie. Are și omu’ internat la Colentina, n-are cu ce să-l scoată!

Cât costă operele complete ale tovarășului V.I. Lenin?

Dețin, cu oarecare mândrie, acasă la Siliștea Gumești, în pod, Operele Complete, cartonate și îmbrăcate în piele, ale tovarășului Vladimir Ilici Lenin, stivuite în vreo trei lăzi de lemn. Cum am pus mâna pe ele? Simplu. Mai țineți minte ecranizarea genială a romanului lui Nikos Kazantzakis, Zorba Grecu, cu Anthony Quinn în rolul principal. Ei bine, spre finalului filmului moare Bubulina – Madame Hortense – iar toate muierile din micul sătuc cretan dau năvală și-i „curăță” toată casa de mobilier, rochii, pălării, podoabe femeiești, cearceafuri, etc. Îi mai lasă bătrânei doar furoul de pe ea, un crucifix pe piept și papagalul cu tot cu colivie. Cu el se alege Zorba. Prin anii 80’, părinți mei au nimerit, printr-o conjunctură nefericită la vremea aceea, un apartament în Centrul Civic, într-un bloc burdușit cu secretari de partid puși pe ramuri (pentru cine nu știe, ramurile însemnau domeniile de activitate, gen comerț alimentar și nealimentar, producție, comerț, etc) activiști, ofițeri de armată și securitate, directori de uzine și actori). După 1990, cei mai cumsecade din pomeniții de mai sus nu au mai putut să-și susțină financiar apartamentul, zonă bună, dar întreținere mare. Așa că au vândut și au plecat. Ca să scurtez povestea, cum politrucii de azi își fac piscină, sală de fitness și saună, cei de pe vremuri își amenajau o boxă, la subsol. Un mic colțișor de capitalism, un pat, un fotoliu. Ca în romanul lui Kazantzakis o astfel de boxă a fost prăduită legal după ce locatarul s-a mutat, nu la ceruri, ci într-un cartier mai mărginaș al Capitalei. Într-o astfel de boxă găsiii lângă butoiul cu varză și aparate video, casete VHS, console pentru jocuri, cărți interzise, icoane etc. Eu eram prea mic ca să înțeleg fenomenul, dar întreprinzător, așa că am pus mâna pe operele tovarășului Lenin. Oare cu cât să le scot la vânzare?

EPILOG

Ei, dacă ar trăi Pliuskin din „Suflete Moarte” în zilele noastre, n-ar mai pleca de-aici cu zilele. Ar găsi el ceva care să-i sclipească, să-i lucească printre gunoaie, un șurub, un ciob de DVD, un display de telefon, un smart, o tabletă sau un șirag de mărgele Made in China.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiublog
⚐ Circulă pe net ⚑