Marcel Ciolacu: „E o speculă. Noi am făcut o mare tâmpenie. S-a vândut toată energia electrică pe anul acesta. Am vândut energia cu 200 -300 de lei, iar acum se vinde cu 4000 de lei”

Din folclorul de la coadă: „Urâta dreacu!”

Ne-am întors din Thailnda și, cum am venit, am zis să merg la primărie, să rezolv ceva chestiuni administrative ivite intempestiv. Mi-am asigurat calmul luând un calmant forte și am descins la bariera coborâtă a instituției. Ultima vizită de lucru o făcusem cu nouă luni în urmă, când am fost să-mi ridic certificatul de naștere pe format nou, coala A4, bilingv. Eram, teoretic și practic, în plină pandemie de reguli, dar acolo singura schimbare era folosirea unei uși noi de acces în instituție. Acum, gardianul de la poartă – inexistent altădată, ca și bariera coborâtă- m-a îndrumat spre o clădire separată, nou ridicată, din termopan. Am vrut să-l întreb dacă bariera coborâtă oprea invazia cuiva, dar am renunțat. Cine știe ce reacții aș fi stârnit și tot în dezavantajul meu ar fi fost!

În noul spațiu de birouri m-a întâmpinat un miros greu de neaerisit și de respirație nervoasă a unui număr nesfârșit de oameni care-au trecut pe-acolo. În sticla nouă erau tăiate gurile de aerisire a patru ghișee. Cu un singur funcționar activ. Ceilalți erau bolnavi, am înțeles ulterior, la observația unui contribuabil care a cerut să nu mai absenteze după capul lor. Am dat ochii roată, iscodind și dincolo de sticlă, sperând să o reperez pe doamna care știu că se ocupa cu tipul meu de probleme. Nu era. Pornind să întreb despre problema mea spre domnul tânăr care, volubil și amabil, rezolva problemele celor de dincoace de geam, am dat de măsuțele cu formularele de care aveam nevoie. Le-am răscolit ceva până să ajung la cel potrivit scopului meu. Înarmată cu pixul din dotare, luat preventiv de acasă, am completat sârguincioasă toate rubricile. Și, m-am așezat la rând, la ghișeul nr.1, exact când doamna pe care o știam își face apariția în birou, efervescentă în efortul de a ține ritmul muncii, și cu brațele pline cu hârtiile cu care venise de la semnat, dar și cu caserole de mâncare.

În felul meu, naivo-credincios, m-am gândit că poate lucrurile se vor derula repede și voi rezolva rapid. Era aproape de ora 12. Se intra în pauza de masă curând, dacă se respecta programul afișat la intrare. Până la urmă e dreptul lor să își ia pauza de prânz, chiar dacă rândul se mărise, căci au mai venit câțiva oameni. Neștiind ce acte trebuie să atașez în copie, am zis că e clar nevoie de o copie după cartea mea de identitate. Normal că nu aveam făcută. Știam că au un copiator, dar, pe noua împărțeală, nu mai știam unde e. Amabil, sunt îndrumată spre partea din clădire cu pricina. Părăsesc rândul meu, fără să mă gândesc să anunț pe cel din fața mea că revin. Eram ultima în rând.

Cu emoția stresatului care pierde un rând și trebuie să mai stea la alt rând, am ajuns, întrebând pe la două uși, la copiator. Eram a patra persoană. Biroul era de registratură și copiator. În vechiul birou, o persoană înregistra cererile către instituție și o alta făcea copiile. Acum, probabil pentru că era ora prânzului, erau cu rândul în pauză, m-am gândit. Tânărul care se pretindea a fi primul la ghișeu se sfădea cu un domn în vârstă, care i-ar fi furat rândul. Acesta încerca să-i explice că a fost acolo atunci când dumnealui își făcea ordine în acte. Cea de-a treia persoană, o femeie cu niște acte în mână, îi dădea, de asemeni, explicații celui nemulțumit, și care persista în atitudinea sa agresivă. Era rândul lui și nu admitea a fi altfel. Mă uitam, fără replică la acea nervozitate și agitație ce storcea întreg spațiul de energie. Iar peste asta, doamna de la ghișeu își continua munca. Mi-am mulțumit că îmi luasem calmantul de acasă. Actele tânărului nu puteau fi primite în felul în care și le făcuse, prin urmare a dat un telefon în care să explice superiorului său acest aspect. Am ascultat și noi, fără efort, explicația, neexistând nici cea mai mică încercare de a comunica cu interlocutorul său pe un ton scăzut. Că doar eram toți în aceeași ciorbă!

A sosit rândul doamnei cu explicațiile și care voia doar niște copii xerox. Trei copii la un act si două la buletine. De control, se uită pe afișul lipit în partea de jos a ușii ce spunea prețul, în funcție de formatul hârtiei și, deși avea deja bani suficienți, mai scoate două hârtii de câte un leu. Până să fac și eu calculul cât ar costa-o, așa ca să îmi mut atenția de pe agitația ei, funcționara îi și spune cât costă, derutând-o cu prețul neașteptat de mic. Încântată ca a plătit atât de puțin, îi lasă restul în monedă femeii, bucurându-se de banii necheltuiți. Mă uitam la ea ca la un personaj din filmele de început ale epocii sonorului. Mi se scrijelea pe timpan agitația și vorbăria exagerată decalată de gestica haotică a femeii. A plecat exuberantă și încântată de afacerea făcută, golind spațiul, devenit brusc liniștit.

Obosită și hârșiită de rutina zilei și de schimbul constant cu diferitele energii ale oamenilor, funcționara mă întreabă ce vreau. O copie, zic. Și îi întind actul. Dezamăgită parcă, că o scot din ritm, dându-i atât de puțin de lucru, mi-l ia și mă întreabă de control, Atât? Da, îi răspund încă sigură pe ce vreau. Plătesc, mulțumesc, iau copia și mă întorc la coada mea inițială.

Eram tot ultima, evident. Pe lateral, un domn în vârstă se sprijinea în cot de una dintre mesele înalte, ca de bar, puse pentru a-ți completa formularele. Am crezut că e la rândul ghișeului cu funcționarul activ. La felul în care stătea lumea la coadă, nu prea înțelegeai care pentru ce anume stătea. Era pe principiul, poziție strategică, de unde mă înfig mai rapid. Am dedus că ar fi totuși la coada mea și mi-a confirmat, eu i-am cedat întâietatea. Mi-am scos telefonul, să-mi petrec timpul jucând tetris, pentru că doamna iar dispăruse, nu se avansase cu nimic, iar perspectiva era de așteptare îndelungată.

La un moment dat, o altă doamna vine și întreabă cine e ultimul, ca să-și lase rând cât merge la copiator. Am fotografiat-o dintr-o privire, i-am zis ok, și m-am întors la jocul meu. S-a întors, s-a mai agitat – belea rău frichinitul ăsta al nostru, zici că ne arde pământul sub tălpi, deși noi am inventat coada – a mai stat în rând. Între timp, s-au mai așezat alte câteva persoane la rând, venise și doamna care lucra cu spor pentru cei din fața noastră. Eram a treia până la sticla ghișeului. Doamna din spatele meu, la un moment dat, zice că iese să stea puțin la aer, că nu mai poate. Pleacă. Eu tot cu ochii în telefonul meu. Nu știu cât timp trece, dar trece, pentru că, soțul, care mă sunase cu ceva timp în urmă să-mi zică că merge să dea o tură cu mașina, se întorsese și mă sunase să-mi spună unde a parcat! Nu-mi era sete, nu-mi era foame, nu mă durea nimic, nu mă trecea nimic, eram doar doritoare să termin acea coadă de făcut.

În spatele meu, doamna cu rândul se întorsese să-și reia poziția din rând. Din lateralul rândului, aud brusc o voce cu volum, rezonanțe și tonuri de conversație de bancă din fața blocului, care se înfige în cea revenită, contestându-i poziția în rând. Doamna încearcă să-și apere reduta, dar nimeni din jurul ei nu o susține. Cea cu volum și ton devine și mai vehementă și nimeni nu reacționează. Și mă trezesc eu, din tetrisul meu, cu toată energia grea și obositoare adunată din frecușul timpului petrecut acolo, că îi iau apărarea. Iar tonul meu este chiar furios, surprinzându-mă și pe mine. Doamna a fost aici, a avut rând, i-am replicat tăios tinerei cu volum. Surprinsă că cineva ocontrazice, dar cu experiență în schimb de replici de anvergura asta, privindu-mă cu ochi ficși, de pasăre de pradă, ca să prevadă următoarea mea mișcare, îmi replică: Adică, noi stăm aici de nu mai putem și ea merge să stea afară la aer! Micimea perspectivei ei și liniștea de spectacol a celorlalți m-a iritat și mai mult. Dar ce te înfierbânți așa?, mă întreabă. Moment în care constat că, da, mi se întunecase bine privirea, iar tonul meu mușca, chiar dacă cuvintele erau politicoase. Am vrut să respir, să mă calmez, dar nu am apucat, venind ca un pumn între ochi replica ei: Urâta dreacu!

Am rămas înghețată în film, în timp ce creierul îmi procesa cu o viteză uimitoare o reacție potrivită. M-am răcit instant spre zero absolut – abia atunci se gândise calmantul meu să reacționeze și el – și cred că devenisem albă sloi. Trecuse vremea turnirurilor și a duelurilor pentru jigniri și ofense, deci nu avea ce cavaler să-mi repare fața șifonată. M-am îndoit, adevărat, pentru o milisecundă de felul în care arăt și mi-am zis că e doar răutatea ei supremă. Felul în care ea știe să se apere în lumea ei. Nu puteam să ne punem fustele în cap, pentru că m-ar fi coborât la nivelul ei și mă bătea măr cu experiența, dar nici nu puteam să o las așa triumfătoare, iar eu să rămân cu eticheta asta. Totul a fost într-o fracțiune de secundă simțit, analizat, gândit. Și, ca și cum cineva din afara mea mă luase în stăpânire – v-am spus că eram dusă la zero absolut și scoasă din corp de șoc- mă trezesc că spun cu cea mai grea și inflexibilă voce, privind-o țintă în ochii de prădătoare: Urâta dreacu. Era și afirmație, și mirare de doar atât poți, atât ești, ce zici de asta? Mă uitam la noi din afara, două găini ce priveau chiorâș și așteptând încordate ca una să dea din aripi greșit pentru a sări să dea cu ciocul. Era surprinsă în mod evident de reacția și atitudinea mea. I-am susținut privirea, în acea tăcere mormântală în care nimeni nu mișca, nu lucra, până și-a întors capul. Dar și eu am stat o oră aici să completez un formular, puteam să fiu la rând, a încercat o ultimă susținere. Aș fi putut fi rea- atingând-o cu durata completării formularului, dar hotărâsem să rămân o doamnă, chiar și cu fața avariată. Așa încât i-am răspuns, pe același ton greu și rece: Cine te-a împiedicat să faci asta? Doamna a fost aici la rând. Punct. Și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat m-am întors la jocul din telefonul meu. Iar viața, coada și-au urmat cursul.

Îmi zdrăngăneau în cap cuvintele ei, și, nu mă deranja faptul că-i păream a fi urâtă – opinia ei- ci modul violent și agresiv în care reacționase, precum și tăcerea de carași a celorlalți, care știau că femeia fusese acolo și se bucurau la un loc mai în față!

Oricum, avea să le iasă pe nas coada, în continuare, pentru că șeful a sunat-o pe doamna de la ghișeu și a chemat-o la el. În secunda în care el a zis Hai!, a lăsat pixul jos, s-a scuzat în fața domnului din fața ei de la ghișeu și a noastră și a dispărut la șef. Pentru ca, la revenire, să lucreze cel puțin 10 minute la ce-i ceruse șeful. Și era foarte surescitată că „în 5 minute vine șeful aici”. Nu mai știu cine e primar, pentru că eram deja plecați când au fost localele, dar aș fi vrut să-i transmit niște sugestii de îmbunătățire a activității biroului. Însă, am zis că îmi ajunge pentru o singură zi să deschid gura în apărarea altora. Nu de alta, dar nu știu ce mă trezesc că spun și, mai ales, pe ce ton, și chiar nu știu dacă ajutorul meu se vrea solicitat. Și-atunci, s-ar putea ca șifonarea mea să nu mai fie doar de orgoliu, ci și mai puternică și pentru mai lungă perioadă de timp.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog