Din răspântia amintirilor

Mulțumesc mult pentru prețiosul dar. Vei înțelege la ce mă refer, după ce vei parcurge cele scrise… Prețioasă și neașteptată, a fost invitația spre lectura depănărilor cuprinse în “Țarcul cu flori” !

……………………………

…1968. Primul meu an de facultate, când seria ta era în anul diplomei.

Absolut ciudat mi-a rămas în memorie, fără să existe vreun argument în favoarea acestei ”fixații”, atelierul de la parter, în care trona (?!) nestingherită motocicleta lui Jurcă.

…………………………..

Citind, mă gândeam la carte ca la un documentar pe care ar trebui să-l parcurgă atât tinerii artiști cât și cei ce pretind că aparțin ”Țarcului cu flori”.

Scris cu luciditate, eleganță și mult bun simț, ”Țarcul cu flori” produce deopotrivă durere dar și admirație. Durere sufletească, pentru atâtea adevăruri în mod nedrept necunoscute azi, sau recunoscute doar de un număr restrâns de persoane; admirație, pentru resursele pe care le-ai avut mereu, de a înțelege, cum se pot depăși cu demnitate obstacolele absurde apărute în interiorul Țarcului cu flori.

…………………………

Instantaneu am fost capturată de referirea la colegul Radu, apoi mi-am amintit remarca lui Dingo referitoare la cei trei Razi, cum îi numea el: Radu Dragomirescu, Radu Șteflea și….Radu.. am uitat numele întreg al celui de al treilea… Mică a fost și a rămas lumea.

Terifiantă a fost aventura finalizării mozaicului de la Arad, impresionant parcursul de la spălarea ”marmeladei” până la restaurarea plătită cu atâtea nopți albe! Am perceput-o ca pe un palpitant thriller. Ca fost muralist trebuie să-ti mărturisesc că ”ai dat clasă” cum se spune, atât graficienilor cât și monumentaliștilor, natural, dezinvolt, fără măcar să urmărești acest lucru. Așa a fost să fie. Am admirat apoi ideea de a găsi acele trame orizontale și verticale care îți permiteau diferențe de ton ce se substituiau culorilor greu de rezolvat altfel, în condițiile date.

Încerc să nu mă repet, dar lectura a derulat în fata sufletului toate întâmplările acelor ani, ani care, pe fiecare din noi ne-au marcat într-un fel sau altul.

……………………………..

Pagina 91, capitolul 3 ”duiosul țarc”, eu absolventă în 1974. Mă număram printre ”beneficiarii” impactului dureros al directivei privind restrângerea intrărilor în Uniune. Așa cum am dus, tot așa am strâns tot ce era expus în sala de marmură de la Casa Scânteii, în acea zi a acelui timp nefast de ”moratoriu” al primirilor de noi membri în UAP. A fost prima experiență dură, din care am înțeles ce înseamnă a fi ”îngropat de viu”, nu în acel an ci în cei ce au urmat, mai bine de 16. Drept consecință, am ”prestat” cele mai incredibile munci, între care cele ce urmează sunt de pomină: scrierea grijulie a atenționării ”fragil”, pe sute de lăzi, cu un șablon decupat ad hac de magazionerul de la IPAP, (eu fiind proiectant ”de specialitate”, nu aveam voie să am idei în acest sens), tăierea cu forfecuța de unghii a numeroase discuri de hârtie (pentru preturi)… Micile discuri erau obținute prin desenarea a sute de cercuri cu o monedă de 3 lei – na poftim, ”formă de teroare”! Luni de zile, apoi ani, între orele 7 și 16, tăiam buline, ”debavuram” litere de plastic, ”bidineam” cu ignifugant metri întregi de pal la TIBCO. Curios. Toate acestea numai şi numai pentru că eram absolventă de artă murală… Nu știam dacă noul statut și munca pentru existență, erau subtil construite ca să uit chemarea și specialitatea mea. Sau a fost pedeapsa ce o ispășeam pentru îndrăzneala de a fi absolvit Facultatea de Arte Decorative. Nu am știut atunci, nu știu nici acum. Ce știu, este că exist cu specialitatea mea, în ciuda atâtor vicisitudini, si iată, am ocazia să citesc ”Țarcul cu flori”, pentru mine acum – mașina timpului.

Prin anii 74-76, la IPAP, am trăit participantă activă, precum în bancul acela milităresc : ”băi, care ai terminat conservatoru’, vino repede şi mută pianu”. Cam așa stăteau lucrurile.

……………..

Pictura de șevalet, grafica de carte, sau de disc – atâta câtă am putut să fac între anii 74-90 – am făcut-o în timp cerșit cu rugăminți, lacrimi. Iar timpul l-am găsit prin aprobări date în silă de diverșii directori care catadicseau să-mi dea câte o oră liberă sau câte o zi de recuperare. Ei știau că sunt stagiară și atât. Riscul să devin pictor de duminică mă pândea mereu și numai prin perseverență am reușit să rămân un breslaș decent, cu participări susținute la bienale, municipale dar cu un număr destul de restrâns de expoziții personale. Așa se face că înregistrări despre activitatea mea expozițională se pot găsi în presă între anii 1968 – 2003. Prietena de vârstă – artrita –  nu mi-a permis de vreo cinci ani să mai urc scara spiralată din Elie Radu, unde la ultimul etaj, lingă Liviu Stoicovici aveam atelierul și mărturisesc cu amărăciune acest adevăr.

Revenind la ”Țarcul cu flori”… Nu credeam că voi avea prilejul să mă întâlnesc cu o cantitate atât de copleșitoare de amintiri comune în paginile ce reconstituie atât de viu , atât de obiectiv, anii tinereții noastre.

Am recunoscut pe rând imagini familiare –  unele triste, altele vesele – toate păstrând intacte straturile de vernis dulce-amar al acelui timp.

…m-am revăzut traversând curtea liceului Mihai Viteazul, în vara lui ’67, anul absolvirii mele.

…am retrăit emoția întâlnirii cu treptele clădirii din Robescu, in 1968.

…am ”auzit” glasul lui Raoul Şorban la primul seminar spunând ”Domnilor astăzi ne vom minuna privind proporții! Iată minunea: bisericile din Maramureș !”.

…am ”văzut” cu claritate mâna maestrului Simion Iuca la prima demonstrație de încerneluire pentru primul meu pointe-seche.

..”am descifrat” glasul discret al lui Octav Grigorescu lângă  râsul sec al lui Ion State.

…l-am ”înţeles” traversînd în grabă strada pe profesorul Sîrbu, cel cu mâinile arse de acid, …”am simțit” mirosul de tutun fin al maestrului Molnar, și apoi pe maestru salutând elegant un anonim.

…am ”zărit” câteva secunde pipa lui Vasile Kazar, apoi pe domnul profesor Kazar în cămașa lui de in, studiind cu ochi mijiți, o machetă, semnată : Peter Pusztai.

…am ”mirosit” aburul ceștilor de cafea din bărulețul de la ultimul etaj, unde se adunau cei din anii mari și unde, noi, ultimii aterizați, descopeream lumea plină de taine a vieții de artist.

Eram studentă la monumentală, la clasa profesoarei Simona Chintilă, dar mă trăgea ața spre atelierele graficienilor unde ajunsesem să obțin dreptul de a participa la cursuri facultative de gravură.

Am reușit în ani, începând cu 1968 colaborări cu ESPLA, cu Electrecord și cu Editura didactică. Petre Vulcănescu, Val Munteanu, mi-au fost profesorii din afara școlii. Machetele diverșilor ilustratori, scrise manual, fără letter presse, stăteau cu zecile pe biroul directorului artistic din Bd.Ana Ipătescu și acolo, pe loc, atunci când era cazul, învățam să regândesc oglinda paginii, corpul de literă, coloncifrul, ş.a., la primele coperți de carte și ilustrații semnate de mine. Șansa de a învăța din mers mi-a deschis poarta spre ilustrația de carte. Această pasiune s-a concretizat mai târziu în cele câteva cărți de artist aflate azi în colecții germane.

…………………

Și iarăși revin la Ţarcul cu flori…

În timpul lecturii, m-am văzut “întrezărind” în mulțimea foaierului Teatrului Mic, haina de antilopă a lui Rapaport, m-am surprins zâmbind spre ochelarii cu lentile groase ce măreau clipitul nervos al pleoapelor lui Mihai Drişcu, privind apoi împreună, într-o linişte intelectual-admirativă, afișele semnate Mihai Mănescu.

 Mulţumesc încă odată călăuzei ce coboară în timp, călătorind şi retrăind prin pagini acel credo al generaţiei noastre care da, bine spus nu a fost nici nesigură, nici lipsită de țeluri.

………………

Stimată colegă,

mi-a făcut mare plăcere mesajul tău, nu numai pentru motivul că ai avut gentilețea să citești cartea ci și pentru sinceritatea și amploarea sentimentală cu care ai receptat secvențe din ea…

Într-adevar, recunosc din frânturile scrise de tine, O COLEGĂ, nu numai sub aspect istoric cât și emoțional, având astfel confirmarea faptului că nu am greșit atunci cand am realizat că scrierea mea avea “ab initio’ un număr mic de cititori, dar aceia fiind marcați de o copilărie și o adolescență tipică “țarcurilor de artiști” din lagărul socialist.

Am primit numeroase reproșuri, pentru tirajul mic și pentru răspândirea aproximativă a cărții dar am răspuns că rostul ei este de a ajunge în mâinile unor oameni PREGĂTIȚI să o citească iar aprecierea acelora va fi suficentă pentru mine…

Ești în mod categoric un asemenea destinatar.

Așa încât, mulțumesc încă o dată pentru răbdarea lecturării, pentru promptitudinea și sinceritatea răspunsului și, mai vreau să știi, că te-am inserat între autorii unor cronici care au insoțit cartea.

Textul tău este prețios prin sinceritate și profunzimea emoțională…

Cu drag, Mihai Mănescu

……..

https://www.emag.ro/tarcul-cu-flori-mihai-manescu-9736242994/pd/D4STRHMBM/

https://uap.ro/mihai-manescu-23-06-1943-18-06-2023/

https://vatra-mcp.ro/artisti-si-patrimoniu/pictori-romani/bucuresti/mihail-manescu-pictor-grafician/