Din România lucrurilor mărunte. Când am rămas fără timp…

Din ce în ce mai des, în jurul meu, de ceva ani încoace, tot aud despre enorma lipsă de timp. Nu spun că eu nu aș fi experimentat acest sentiment, ba chiar l-am găsit asociat cu oboseala cronică. Fiind o fire analitică, am început să studiez fenomenul în propria mea existență, apoi (ca orice român destoinic) am început să mă uit, în stânga-dreapta, pe la „vecini”.

Contrar tiparului meu de expunere, voi începe mai întâi cu prezentarea concluziilor, pe care mai apoi le voi argumenta. Cele trei mari cauze ale acestui fenomen general ar fi, după mica mea cercetare, următoarele; prioritizarea, eficientizarea și bucuria (da, bucuria!).

În general, existența și evenimentele zilnice ne cam iau pe dinainte ca o aruncare în valuri, fără colac de salvare, după care începem disperați să rezolvăm din mers, cu consum energetic mult mai mare. De la sine înțeles că prioritizarea și eficientizarea merg mână în mână; dar pentru a mă face înțeleasă voi argumenta prin exemple practice.

Nu mai departe ziua de ieri, în povestea cu șirul de specialiști. Dacă în acea înșiruire de revizii prima piesă din domino și-ar fi făcut treaba eficient, ieri nu pierdeam aproximativ 4 ore în loc de o jumătate de oră. Sau dacă domnul care a făcut instalația și-ar fi curățat acasă botinele de noroi (inadmisibil, luni dimineață gata înnămolit) nu aș mai fi curățat 2 ore în urmă, ci maximum o oră, pentru că, oricum ar fi, aspir și spăl pe jos după ce intră cineva străin în casă. Aaa, și dacă ar fi avut tot ceea ce îi trebuia la el, nu mai era nevoie de încă o oră (sper), undeva tot săptămâna aceasta.

Îmi aduc aminte de o toamnă în care, de la același furnizor am cumpărat, din nou, lemne pentru încălzirea la cabinet. După suficiente telefoane, vine cu mașina, descarcă, dar nu avea factura la el. Nu știu dacă era doar o tehnică prin care să mă determine să renunț la facturare, dar cert este că am pierdut încă o săptămână de telefoane până am reușit într-un final să intru în posesia unei „nenorocite” de facturi și a chitanței aferente.

Acestea sunt exemple despre cum am pierdut eu timp, decalându-mă din cauza unor ființe lipsite de eficiență și prioritizare, al căror unic scop în viață parcă ar fi să îți mai pună o piedică sau să te mai încurce în niște ițe, până nu mai știi ce vrei și ce îți trebuie.

Dar, privind în ograda proprie, timpul mi-a fost de multe ori dușman, în diverse perioade din viață, dar de fiecare dată din motive diferite. Prin facultate și imediat după m-au „omorât” găștile de „gagici” cu diverse probleme existențiale, cărora nu știam să le spun „Nu!”. De regulă se adunau la mine, lăsând în urmă un fum de-l tăiai cu cuțitul și o „baltă” energetică bâhlită. De câte ori nu mi s-a întâmplat să nu mai am cap, concentrare  și energie pentru propria mea viață, din cauza acestor prezențe „diafane”! Norocul meu a fost că mai mereu am avut o listă pentru „prioritățile-priorităților”; cursuri, examene, facturi, revizii, dar, în schimb, au fost multe momente importante de suflet pe care le-am ratat din cauza lor. În paranteză fie spus, chiar și acum, la început de an, fac pentru acasă și cabinet un calendar cu tot ceea ce este de plătit lunar, trimestrial, anual, reviziile la aparatură, certificatele de reatestare, mașina cu tot ceea ce înseamnă asigurări, revizii. Mai ales la cabinet, având trimestrial și anual de obținut încă o hârtie care să ateste o priză, un extinctor, un certificat de risc, o valvă la compresor etc am pierde șirul dacă nu am face acest tip de calendar.

Dar să revenim. Cum am reușit să mă despart, fără regret, de toate aceste făpturi minunate? Trecând, la un moment dat, foarte aproape de lumea cealaltă, în urma unui diagnostic incert, dar cu o operație reușită mai mult decât îmi putuse cineva garanta anterior, am putut să le văd „empatia” și solidaritatea, cu atât mai mult cu cât momentul coincidea cu fuga în altă țară a fostei mele colege de cabinet, eu rămânând într-o situație deloc grozavă, în contextul în care mă mai trezisem pe cap și cu un împuternicit care era tatăl și mama neseriozității și ineficienței la un loc. Atunci am reușit să las în urmă toate aceste „prietenii” deloc folositoare, mâncătoare de timp și resurse, care în față se „pupau pe gură” și prin spate șicanau și bârfeau teribil. Și care, dacă te vedeau slăbită, vulnerabilă, erau în stare să se bage, fără nicio străbatere și ezitare, în pantalonii bărbatului din dotare în timp ce te luau în brațe spunând: „Fatăăă, ce mișto ești! Ești super-cool girly!”

A urmat o perioadă relativ bună și extrem de eficientă în existența mea, în care îmi foloseam timpul pentru citit, studiat, înțeles, învățat. Era perioada în care, pe lângă cabinet, mergeam lunar la București la cursul de Homeopatie, în rest studiam astrologia și alte tipuri de terapii alternative. În casă nu prea făceam mare lucru, aveam femeie care mă ajuta și în general mâncam la restaurant. Apoi a venit la rând o experiență cam de un an și jumătate în care am interacționat cu un „grup de practică spirituală”- la bază era terapia Reiki, în fapt un cuib de vipere frustrate, în care lidera grupului din „Iubi” și „Miu-miu” nu te scotea, dar cum ieșeai pe ușă era pârjol. Un grup în care se umflau și inflamau orgolii, evident pe mulți bani. Nu mai aveai voie la viață personală și nici la alegeri proprii, totul era pe bază de „drept Divin” și interesele grupului. Mi-am făcut cruce, am dat cu agheasmă în urmă și-am aruncat și sare peste umăr când am scăpat. Dar toată acea interacțiune a lăsat multe pagube în urmă și, mai ales, o lipsă cruntă de direcție, de mi-au trebuit aproape trei ani după să mă adun, restructurez, revin…

Când am început să scriu despre acest subiect credeam că din vreo trei sute de cuvinte nu am ce alege, dar tocmai am conștientizat că modalitățile prin care devenim neproductivi și mereu în contra-timp sunt atât de diverse încât mă simt datoare să le onorez pe cât mai multe. Așadar, voi continua povestea mâine!

Poiana cu Schit