Din România lucrurilor mărunte. D’ale lu’ Chirica

Cred că m-am născut gata soacră! Sau o fi doar defect profesional, astfel încât ochiul meu critic, căruia nu îi scapă vreo carie sau un fir de tartru de cum ai deschis gura, refuză să păstreze pe retină hidoșeniile arhitecturii urbane din zilele noastre.

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, un domn respectabil pe numele lui Alexander Gottlieb Baumgartent (1714 – 1762) și-a permis să întemeieze o nouă disciplină filozofică, care să se ocupe de studiul principiilor după care noi, muritorii de rând, să ne putem raporta la lumea din jur prin intermediul simțurilor.

După cum Logica studiază modelul prin care noi ne raportăm la lumea înconjurătoare cu ajutorul rațiunii, așa Estetica studiază interacțiunea noastră cu mediul ambiental cu ajutorul simțurilor și sensibilității.

Desigur că aceste două științe sunt, în cel mai fericit caz, niște noțiuni abstracte, dacă nu cumva lipsesc cu desăvârșire din programul mental informațional al politrucului roman, cocoțat peste noapte în funcție, precum un păduche bucuros că apa, săpunul sau gazul sunt mult prea departe de el. De ce afirm aceste lucruri? Pentru că în dezvoltarea urbanistică actuală a unui oraș precum Iașul, din al cărui patrimoniu face parte o capodoperă numită „Trei Ierarhi”, lipsesc în prezent și Logica și Esteticul.

Bun, bun, sunt de acord că un politruc nu le poate ști pe toate, dar măcar inspirația de a se înconjura de unii care se pricep ar fi de un minim bun simț să o aibă.

Sunt conștientă de faptul că arta și creatorii nu și-au găsit prea mult un loc de cinste în conștiința acestui neam, iar marile capodopere arhitectonice, cele puține pe care le mai avem, sunt în mare parte în stadiu de ruină, pentru că sigur mai este ceva de furat, nemairămânând și bani de renovare.

Pe lângă faptul că amprenta arhitectonică din perioada comunistă, care dorea să reflecte în marile construcții ideologia unei societăți fără clase, egalitaristă, cu colectivități ce glorificau succesele liderilor supremi, a șters în mare parte construcțiile interbelice și antebelice, lăsând paragina să crească peste orice ar fi putut eclipsa măreția arhitecturală a “Epocii de Aur”, avem și proaspeții făuritori ai democrației noastre, ce dau șutul final în orice urmă de estetic și frumos.

Când privești în jur, te întrebi, dacă nu cumva singura carte cu care au rămas din liceu sau școala primară este volumul lui Arghezi „Flori de mucigai”, dar și de acolo s-au proptit în două versuri „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”; pentru că până la „Les Fleurs du mal” a lui Baudelaire nu au ajuns sigur. Aceasta în cazul în care ai îndrăzni să îi bănuiești că ar experimenta „Estetica Urâtului” în stilul arhitectural post-decembrist.

Privind hidoșeniile ce cresc printre blocurile deja înghesuite, nu poți să nu te întrebi ce atribute posedă intelectul celor care au putut autoriza așa ceva. Ba mai mult, există construcții începute, dar lăsate în paragină, după ce au produs deja mult rău celor din jur prin apariția lor. (așa cum se va putea observa în fotografiile atașate.)

În seria arhitecților celebri ai lumii se înscrie și numitul Albert Speer, preferatul lui Adolf Hitler, cel care a introdus așa-numitul „principiu al ruinelor”. Pe baza acestui concept, după trecerea secolelor, monumentele naziste, care s-ar fi deteriorat sub acțiunea factorilor climatici, trebuiau să păstreze grandoarea și frumusețea trecutului, precum ruinele monumentelor antice. Dar, cum noi facem totul după ureche ne-am oprit direct la stadiul de ruină, poate doar pentru avea senzația că suntem veșnici și nemuritori în scaunul moale, confortabil al funcției de Primar, visând a rămâne în anale precum un Gane sau Pogor.

20210129_094728

20210129_094751

20210129_094814

20210129_094856

20210129_094908