Din România lucrurilor mărunte. Niște Oameni

Grajdurile au o istorie veche, de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun, prima lor atestare documentară datând din anii 1423-1424. Aici se găseau grajdurile unde se făcea schimbul cailor de Poștă. Pe teritoriul comunei sunt și patru obiective incluse în lista monumentelor istorice din județul Iași. Un sit arheologic cu urme din eneolitic – cultura Cucuteni, ruinele „Poiana cu Schit” – secolul al XVII-lea, care este și o arie protejată de tip floristic, o casă datând de la 1910 și biserica lui Cujbă – secolul al XVII-lea.

Când s-a ales vremea să ajung la Grajduri, nu m-am gândit cât de provizorie sau definitivă ar fi această decizie, cu atât mai mult că la acea vreme eram în cadrul Universității la Masterat și la Doctorat. Acum, privind în urmă, îi mulțumesc acelui Șef de Lucrări care ar fi trebuit să îmi pregătească lamele de microscop pentru teză și după ce mi-a luat banii m-a abandonat, obligându-mă să renunț la doctorat chiar înainte de etapa finală. Cu siguranță, în acest moment, aș fi fost doar un alt „cadavru” didactic.

Alegerea de a veni la țară a avut drept motivație, atât anii copilăriei în satul și curtea mare a bunicilor, unde citeam sub nuc „1001 de nopți” sau aventurile Chirițoaiei, dar și povestea unui fost Asistent din facultate, care-mi spusese, prin anul IV, că oricum ar fi, la țară n-ai cum să mori de foame.

Așa că, odată încheiat anul de stagiu, printr-o altă poveste și împrejurări care nu se vor regăsi aici, am ajuns la Grajduri. Nu știam să fac un foc în sobă, nu știam cum se întreține o curte și nici de-ale stomatologiei nu știam prea multe, că școala în sine nu te învață mai nimic.

Dar am avut noroc de Oameni cu care și lângă care am construit. Și poate și locul a avut ceva noroc cu mine…

Când spuneam, într-o poveste trecută, că noi existăm împotriva oricăror evidențe, aveam în minte inclusiv întregul meu parcurs. Împreună cu colega mea, aveam toate premisele să nu reușim, să fi plecat de mult. Așa cum prima colegă, în nici doi ani de la deschidere, a fugit mâncând pământul tocmai în Israel. Și eu, chiar am făcut orice să renunț la loc și la stomatologie. Dar un fir nevăzut m-a adus înapoi.

Timp de vreo 14 ani, noi, cele două, pe cât de incompatibile pe atât de nedespărțit colege, numite generic când suntem sunate „Dentistul de la Grajduri” am reușit să supraviețuim în această răscruce de drumuri. Și este mai mult decât o supraviețuire. Este o trăire.

Cu fiecare copac plantat în curte, cu fiecare animal salvat sau îngropat, cu cei trei câini și un motan scurt de coadă, am creat o fereastră spre altceva. Și oamenii au început să vină, deși aveam o veche concurență în apropierea noastră. Umanitatea noastră a atras. Avem familii întregi pe care le știm, de la copiii de câțiva ani, până la bunicii de 90.

Stomatologii nu sunt cei mai apreciați medici din întreaga comunitate; din cauza folclorului despre durerile îndurate la tratament, din cauza durerilor de dinți ce pot fi insuportabile, dar și prin faptul că stomatologia este o profesie scumpă, atât din cauza dotărilor și a consumabilelor, dar și prin costul tratamentelor în sine. Mai ales, că o problemă medicală în acest domeniu se rezolvă cu o pastilă doar temporar. Iar oamenii își doresc o pastilă panaceu.

Cu toate acestea, am depășit tiparul de „dentistul cel rău” și nu se-ntâmplă să avem o necesitate, o problemă în curte sau la casă și să nu găsim pe cineva sau acel cineva să știe un altcineva care să poată rezolva. Pentru că, dincolo de aparențe, există o lume care nu se regăsește public și nici pe social-media. Există o lume formată din mici comunități care formează un curent de supraviețuire ce se opune distrugerii și destrămării la care ne expun, fără rușine, cei care ne conduc.

În această lume am intrat noi…sau poate chiar am reușit s-o atragem în jurul nostru. Despre ei, care în timp ne-au devenit mai mult decât pacienți, este această istorisire. Despre ei, care se gândesc la noi chiar și atunci când nu îi doare ceva. Care știu încă să dăruiască, câte ceva după sezon. Și nu pentru că sunt obligați, ci pentru că așa le este felul. Dulcețuri de nuci, o zacuscă, niște tocană din legumele din curte, o sacoșă cu fructe, ouă, multe ouă cum dă de primăvară, brânză, lapte, o găină sau o bucățică de purcel, niște plăcinte în zi de sărbătoare. Urzici și leurdă, leuștean și pătrunjel, poate chiar și mentă. Mere, vișine, cireșe, caise și corcodușe avem în curte, din pomii plantați de noi. Deci, cum s-ar spune, la țară chiar nu ai cum să mori de foame, doar dacă și numai dacă îi onorezi pe cei ai locului și respecți Pământul.

Am ajuns târziu acasă astă-seară după multe ore la cabinet; iar cabinet nu înseamnă doar pacienți, înseamnă și instrumentar, sterilizare, curățenie și animale. Chiar nu voiam să mai și scriu. Dar pregătind cina, la care m-am bucurat de niște delicii aduse de-o doamnă dragă mie (și nu sunt singurele de care am avut parte), am zis că-i musai să vă mai și povestesc despre niște Oameni.

20200418_122847

20200613_164612

20200916_161948

20210209_100549

20210210_191144