Luni, în Parlament. Ministrul sănătății, Ioana Mihăilă, prezintă toate datele despre pandemie în Camera Deputaților. Pe agenda de lucru a parlamentarilor se află proiectul de desființare a Secției Speciale și proiectul de lege privind comunicațiile 5G

Din România lucrurilor mărunte. Undeva, cândva… povestea de lângă noi

Undeva, la doar câțiva metri de cum părăsești drumul național Iași-Roman, se deschide o lume magică, imediat ce treci prin marile porți de fier forjat. Locul își are povestea țesută în câteva sute de ani, dar nu îi voi prezenta istoria aici, pentru că sunt multe articole frumoase și cuprinzătoare prin tot internetul.

Despre el auzisem de la prieteni, din 2012, și îi zărisem de suficiente ori indicatorul, de câte ori mergeam la Hanul Ancuței sau la Piatra Neamț. Dar de fiecare dată mi se părea că ar fi foarte departe și complicat să mă abat din drum. Ce pot să spun mai mult?! Locurile, la fel ca oamenii, îți ies în cale sau te cheamă spre ele doar atunci când ești pregătit să le cunoști.

Câțiva ani mai târziu, într-un mijloc de noiembrie, mi-am zis că a venit vremea de a mă porni spre el. Am plecat la drum, într-o excursie de sâmbătă, cu câțiva nori pe cer, dar mult soare în mine. De „drumo-manie” sufăr de când mă știu, așa că orice prilej sau motiv „bine întemeiat” sunt pretexte numai bune de a-mi face vânt cu coada și a pleca la drum. Traseul era bine stabilit, chef de ducă din plin, fără niciun fel de așteptări, lăsând ziua și întâmplările să mă surprindă.

Ajunsă la locul indicatorului, fac stânga din drumul mare și imediat, spre marea mea surprindere, dau cu nasul în porțile de intrare. Ca orice orășean grăbit și fără „maneră” mă strecor pe drumul lat, cam de o bandă și jumătate, având de o parte și de alta o pădure înaltă și deasă, rămasă parcă mărturie dintr-o scriere sadoveniană. Ajung în dreptul unui pod peste un fir de apă ce străbate tărâmul, mă uit înainte și zăresc un foișor domnesc. Opresc mașina, las geamul și ascult pădurea… Nu era nimeni, în corp fizic care să-mi bată obrazul de așa îndrăzneală, dar am știut că trebuie să întorc. La ieșire, pe mâna stângă era un ditamai tăpșanul numai bun de lăsat poluarea afară și grijile vremelnice. Cu aer spășit, rugând în gând Faunii pădurii să mă ierte, reiau drumul pe jos. Pădurea are câte un foșnet și un miros pentru fiecare anotimp, dar atunci, mai mult decât oricând, totul părea învăluit într-o boare tainică în mirosul de lemn ars al unei sobe nevăzute. Bradul alb, molidul, pinul negru, tuia s-au împrietenit în ani cu arțarul, paltinul, mesteacănul, fagul și cu frasinul, stejarul, nucul și cireșul. Chiar și salcia dimpreună cu salcâmul, teiul și cu ulmul și-au făcut loc unii lângă alții. În mijlocul pădurii se deschidea, însă, o mare poiană scăldată într-o lumină blândă, proprie, lucru de mare mirare, întrucât cerul, așa cum am mai spus, era acoperit de nori.

„Utroque Clarescere Pulchrum” („Strălucește pretutindeni în mod deosebit”), deviza familiei, te întâmpină, sculptată în piatră, ca un far purtător de lumină peste timp și vremuri. Castelul trona peste poiană, înconjurat de arbori și locuri de popas, dezvăluindu-și treptat, din unghiuri diferite un secret, o enigmă, un simbol sculptat în piatră. În toată grandoarea și sobrietatea veșmântului neogotic ce-l caracterizează, îl auzi cum își cere dreptul la bucurie și viață. Un Phoenix mare, încremenit în timp, bătut de soarele nenumăratelor amiezi ce-n ani trecuseră peste el, își așteaptă rândul Reînvierii, ținând strâns între gheare un scut; „Sursum Corda” („Sus Inimile!” sau „Ridicați-vă inimile voastre!”), engramând astfel în doar două cuvinte secretul Vieții, transcederea Morții.

Impactul vizual și extrasenzorial al construcției asupra mea a fost acela de breșă temporală, prin care, pentru o secundă ce purta în ea greutatea nemărginirii, am putut trăi concomitent toți anii, istoria și simți oamenii ce l-au locuit sau tranzitat. Calești, cai, domni și domnițe, înalți demnitari, serate culturale, vioara lui Enescu ce alina suferința răniților din Primul Război Mondial îngrijiți aici de Maria Sturdza și Ecaterina Cantacuzino, copiii orfani și cu dizabilități spitalizați aici, pustiul sălilor devenite depozit; suferință și declin, părăsire, abandon, statornicie în neclintire, anduranță, renaștere, bucurie, festivaluri, baluri…

Mai sus, pe cărarea ce trece pe sub un măreț arbore Ginkgo Biloba, ajungi la Mănăstire, a cărei Biserică albă din vechime are doar bolta pictată cu splendoarea și claritatea unui cer de August fără nori; printre tufele mari de trandafiri, pe alei pietruite, se strecoară în tăcere măicuțele. Un leu, a cărui maiestuozitate, piatra nu a mai putut-o duce sub intemperii, păzește trist și-ntunecat mormântul celui care îi este încă stăpân în veac; ținând strâns între labele din față Crucea Înălțării și Șarpele Înțelepciunii.
Când ieși pe poarta mănăstirii și nu vrei să revii pe drumul spre castel, poți coborî ușor spre dreapta, printre copaci și numeroși arbuști, spre lacul mare ce vara este plin de nuferi…

În acea zi l-am cunoscut pe Sebastian (Marcoci), păstrătorul tuturor istoriilor scrise și nescrise ale locului. A deschis ușa grea din lemn și am pătruns în intimitatea casei stăpânilor de odinioară. Poveste după poveste, cameră după cameră înviau cu toții, cei ce-i trecuseră pragul. Vorbește molcom, ca dintr-o aducere aminte, de parcă ar fi trăit acolo; și prinț și servitor.
Și-n ziua aceea am știu… ceva de pus în cutia „amintirilor pentru totdeauna” tocmai mi se relevase! Așa cum am știut că tocmai se înfiripase o altfel de poveste de dragoste!

V-am povestit astăzi despre acest loc unde istoria concretă, magicul și atemporalul se îmbină atât de aproape de lume, pentru că ani de zile, în această vreme, se anunța Primăvara la Miclăușeni, printr-un bal făcut după toate regulile unei adevărate case boierești!

Am pierdut șirul zilelor în care fugeam la Castelul Sturdza de la Miclăușeni pentru o mâncare bună, iscusit gătită de doamna Paula sau doar pentru o apă de trandafiri cu gheață și-o prăjitură boierească c-un strop de odihnă la umbra marelui Ginkgo sau un concert de broaște sub o salcie lângă lac.

Clipe, oameni, gusturi și arome, cearșafuri imaculate și cafele savurate pe cerdacul Casei Macrina când doar toaca răsuna a Sărbătoare, baluri, concerte, plimbări prin pădure cu sania sau cu caleașca după anotimp, festivaluri sau doar câteva ore într-o zi oarecare… Miclăușeni!

P.S. Fotografiile acestui text o parte sunt făcute de mine, o parte de unul dintre oamenii minunați întâlniți și cunoscuți aici, care mi-a dăruit pe hârtie numeroase momente. Între timp, artistul fotograf Dumitrina Mitrea a devenit prietena mea, Ina.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Retrospectiva săptămânii | Cora Muntean la Metropola Tv (14 mai 2021)
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Apariție editorială de excepție

„Cronica de la Salcâmu Mic” de Sabina Ivașcu. Pentru detalii apăsați pe poza de mai jos: