Din țicnelile lui Iorga

30 decembrie 1933, dimineața, Castelul Peleş. Aseară, la 21,55, premierul I.G. Duca a fost împuşcat pe peronul Gării din Sinaia de o echipă de legionari fanatizați, ca răspuns la represiunea declanşată de guvern împotriva Mişcării, în noaptea de 9 decembrie 1933. Corpul neînsuflețit a fost transportat la Castel, unde s-a amenajat o cameră mortuară. Opinia publică e şocată. Ultima oară în istoria României moderne mai fusese asasinat un şef al Executivului acum 72 de ani, mai precis la 8 iunie 1862, cînd Barbu Catargiu cade răpus de un glonţ tras suspect de aproape. Clasa politică e buimăcită. Palatul Regal, speriat de moarte. La Peleş a venit şi Nicolae lorga. Iată cum descrie el momentul în volumul VII al Memoriilor:

„Duca pare că doarme; fața e cu totul liniștită; numai ochiul stîng e puțin învinețit. Cel dintîi din cele cinci gloanțe l-a lovit în această parte a capului”.

În timp ce în jur domneşte o linişte de gheață, lui Iorga nu-i mai tace gura:

„Puțină lume: rude, adjutanți, secretarul Regelui. Le amintesc de vechea mea înştiinţare, acum vreo şase ani, față de I.I. Brătianu, care n-a luat nici o măsură serioasă. Rog pe Dumitrescu să-i spuie Regelui că, dacă nu voieşte ca întinderea acestei stări de spirit să provoace şi alte catastrofe, nu trebuie să încurajeze la Fundațiile Regale pe toţi desmățații cugetării, care ea provoacă apoi faptele, ca Arghezi, Cocea, insultătorul Reginei Maria, Baruoschi, autorul «Coţofăneştilor».”

Ce-l preocupă pe Iorga în acest moment de cumpănă pentru Istorie, cînd mulți se întreabă ce va fi în zilele următoare? Să le reamintească celor de față ca, acum şase ani, l-a avertizat pe Ionel Brătianu, care Ionel Brătianu n-a ținut cont de sfatul lui; să-i spună lui Puiu Dumitrescu, secretarul personal al lui Carol al II-lea, că trebuie oprită publicarea lui Arghezi la Fundațiile Regale, dacă nu vrea şi alte catastrofe. Ce legătură era între biata carte de versuri a lui Arghezi şi asasinarea primului ministru în exercițiu? Problema Arghezi îi dă lui Iorga insomnii de ani întregi. În 1936, pe 30 mai, o ridică la Academie cu aceeaşi sfîntă indignare:

„Intervin la Academie pentru a semnala injuriile lui Al Rosetti şi scabrosul volum al lui Arghezi, publicat de Fundații. Regale ca ediție definitivă”.

Cum academicienii n-au nici un chef să se vîre într-o chestie absurdă (în definitiv, ce cap de țară era tipărirea lui Arghezi la Fundații?!), Iorga e hotărît să meargă mai sus, la Ceauşescu al anului 1936, adică la Majestatea Sa Regele Carol al II-lea:

„Propun intervenirea la Regele, patron al Academiei care, cu cîteva zile înainte, a lăudat în şedinţă opera ei”.

La o asemenea inițiativă, colegii de nemurire o sfeclesc. Asta le-ar mai lipsi. O intervenție la Palat. Drept urmare, ei dau din colț în colț:

„Ar trebui să meargă preşedintele. Dar Lăpedatu obiectează că în această săptămînă n-are audiență. El crede că Goga, din comitetul de supraveghere al «Fundațiilor», ar trebui s-o facă. Se ivesc şi discuții cu privire la o protestare publică.”

Brusc trezit la realitate, Iorga are o zvîcnire de bun simţ:

„Le închei, cerînd să se comunice presei numai ce am prezentat eu. Domnii sînt bucuroși că, astfel, scapă de răspundere.”

Mai greu e pentru cei veniți să-l vadă pe I.G. Duca mort. Sicriul e dus la gară. Savantul se ia după alai, continuînd să-i piseze pe toți la cap:

„Peste o jumătate de ceas sicriul e adus în gară. Aflu pe Mironescu, şi-i amintesc de toleranța lui față de Garda de Fier. Tace. întreb pe cîțiva din cei de față, ca generalul Florescu, dacă nu era mai bine cu sistemul mieu, care a garantat cea mai perfectă ordine. Rog pe un adjutant să comunice Regelui sfatul mieu de om bătrîn ce priveşte literatura sămănătoare de anarhie. Spun lui Manolescu-Strunga că dr. Angelescu, acum preşedinte al Consiliului, ar trebui să închidă pînă la 1-iu Mart şi Academia de Comerţ şi Universitatea, de mult în grevă ca demonstrație contra dizolvării Gărzii de Fier; în acest timp să se facă un sever control al studenţilor.”

Lesne de ghicit calvarul prin care trebuie să treacă Gheorghe Gh. Mironescu (luat la întrebări pentru că, în vremea guvernării sale – 19301931-, nu i-a lichidat pe legionari), generalul Florescu (pentru că nu poate răspunde dacă nu era mai bine cînd Iorga era prim-ministru), bietul adjutant, care trebuia să-i spună Regelui din nou despre Arghezi, Ion Manolescu-Strunga, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (care ar trebui să-l caute pe proaspătul premier, dr. Constantin Angelescu, să-i transmită indicația sîcîitorului interlocutor).
Vai de capul celor normali cînd au de-a face cu oameni mari anormali!