Din totdeauna presa s-a preocupat de muieruștile din show-biz, care au pulpe, dar nu talent

Plîngerile oamenilor de cultură că presa autohtonă se ocupă de fleacuri și nu de lucruri serioase, de chestiuni de tabloide, cum ar fi, de exemplu, dezlegarea misterului dacă rufăria intimă a cutărei starlete era neagră sau roză, sînt o realitate de nezdruncinat a spaţiului nostru public.

Deşi nu totdeauna o spun, distinşii lasă să se înţeleagă că presa, Presa cu p mare, se ocupă cu altceva decît cu năsucul muieruştilor, care nici măcar ca al Cleopatrei nu e, ca să justifice atenţia acordată de media.

Face însă presa noastră de azi excepţie cînd cultivă nu pe autorii de cărţoaie academice sau pe doctorii docenţi în fisiune nucleară, ci pe muieruştile din aşa-zisul show-biz, care au pulpe, dar nu talent?
Întrebării îi dă un răspuns povestirea lui Anton Pavlovici Cehov Un călător de clasa întîi, tipărită în Novoe Vremia, din 23 august 1886.

Într-un compartiment de clasa întîi, un călător îşi provoacă vecinul de pe bancheta din faţă la un taifas despre glorie.
Cel preocupat de afacerea asta se numeşte Krikunov şi e un foarte bun inginer.
Suferă însă de o meteahnă.
Vrea să fie vedetă.

Taifasul porneşte de la discuţia surprinsă de inginer la restaurantul gării, dintre cîțiva tineri, despre renumele pe care unul dintre ei era pe cale să-l obţină. „Pe cît se pare, erau doi actori sau doi gazetăraşi microscopici oarecare” adaugă vorbăreţul.

Chiar din debut, inginerul se dezvăluie obsedat de popularitate, de glorie:

„Trebuie să vă spun, domnul meu, că pe vremea cînd eram şi eu mai tînăr, doream din toate puterile sufletului meu să-mi cîştig un renume. Popularitatea era, ca să zic aşa, nebunia mea. De dragul ei am învăţat, am muncit şi mi-am prăpădit nopţile, de dragul ei am răbdat de foame şi mi-am ruinat sănătatea. Şi cred, în măsura în care pot să fiu imparţial, că am avut toate şansele s-o cuceresc. În primul rînd, sînt de profesie inginer. De-a lungul vieţii mele, am construit în ţara noastră vreo douăzeci de poduri renumite, am executat instalaţii de apă în trei oraşe şi am lucrat nu numai în Rusia, dar şi în Anglia şi în Belgia… În al doilea rînd, am scris nenumărate articole de specialitate. Şi în al treilea, domnul meu, încă din frageda mea copilărie, am avut slăbiciune pentru studiul chimiei. Ocupîndu-mă în orele libere de această ştiinţă, am descoperit mijloacele de a extrage unii acizi organici, aşa că numele meu poate fi găsit în toate manualele de chimie din străinătate. Tot timpul am fost în serviciu, am ajuns pînă la gradul de consilier de stat şi am o foaie calificativă admirabilă. Şi la ce-mi folosesc toate astea? Uite, sînt bătrîn, mîine-poimîine dau, ca să zic aşa, ortul popii, şi-s tot atît de puţin cunoscut ca şi cîinele cela negru, care aleargă pe terasament!”

Tovarăşul de compartiment îl zădăreşte:

„— De unde poţi să ştii? Poate că eşti cunoscut…”

Convins că avea dreptate, inginerul îl pune la încercare întrebîndu-l dacă a auzit de numele unuia Krikunov. Interlocutorul nu auzise. Satisfăcut că nu se înşelase, inginerul lansează teza potrivit căreia a deveni favoritul gloriei rămîne un mister. Fireşte, Cehov foloseşte aici binecunoscutul truc al ignoranţei voite. În realitate, aşa cum se va vedea imediat, gloria nu ascunde nici un mister. Pur şi simplu criteriile de promovare a cuiva ca glorios n-au nici o legătură cu talentul, chiar cu geniul şi, cu atît mai puţin cu sîrguinţa, cu îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor.

Inginerul simte nevoia unui exemplu. El povesteşte că într-o vreme a construit în K. un pod. Fiind vorba de un soi de Vaslui al Rusiei ţariste, ca să nu moară de plictis şi-a făcut amantă o cîntăreaţă:

„Dracu’ s-o ia, dar toată lumea se prăpădea de admiraţie în faţa ei! izbucneşte cu năduf inginerul”.

El însă crede că respectiva n-avea nimic în stare să stîrnească admiraţia: nici ca actriţă, nici ca femeie:

„După mine însă – cum să-ţi spun? – era o femeiuşcă banală, ca oricare alta. O fetişcană superficială, capricioasă, interesată şi, pe deasupra, şi proastă. Mînca mult, bea zdravăn, dormea pînă la cinci seara – şi atîta tot, pe cît se pare. Era socotită drept cocotă – că asta era adevărata ei meserie. Dar cînd cineva voia să vorbească despre ea mai literar, îi zicea actriţă şi cîntăreaţă. Pe vremea aceea eram mare iubitor de teatru, aşa că jocul ei necinstit de-a actriţa mă scotea din sărite. Fetişcana aceea n-avea nici cel mai mic drept să se considere actriţă şi nici măcar cîntăreaţă. Era o fiinţă cu desăvîrşire lipsită de orice talent, nesimţitoare – o fiinţă jalnică, aş putea spune. După cît îmi dau seama acum, cînta mizerabil şi tot farmecul «artei» ei stătea în faptul că ştia cînd să dea din picioare şi nu se ruşina deloc cînd intrai în cabină la ea. De obicei, juca numai vodeviluri traduse, în care putea să apară în costum bărbătesc, bine strîns pe trup. Într-un cuvînt – ptiu!”

Cehov, cel care, în ultimă instanţă, face portretul muieruştii, va fi cunoscut la viaţa sa multe asemenea starlete nesărate. La o adică, respectiva e măcar cîntăreaţă. Ce te faci însă cu muieruştele cultivate de lumea românească de azi care n-au nici o profesie?

Pur şi simplu apar la televizor şi-şi desfac pulpele în direct.
În campania menită a demonstra că opinia publică face glorii după criterii aiurea, inginerul povesteşte mai departe că, la inaugurarea podului, beneficiind de participarea întregului oraş, nimeni din public nu i-a dat nici cea mai mică atenţie.

Apariţia starletei locale, cîntăreața – amanta sa – stîrneşte însă mare agitaţie:

„Deodată, lumea începu să se frămînte şi să şuşotească… Feţele tuturor se luminară, umerii începură să se agite. «Se vede că m-au zărit!» – mi-am zis. Dar ţi-ai găsit! Mă uit şi văd cum îşi făcea loc prin mulţime cîntăreaţa mea, urmată de o şleahtă de nătărăi. Cortegiul era petrecut de privirile iscoditoare ale publicului. Şi mii de glasuri începură să şoptească: «Asta-i cutare… O, e minunată! Fermecătoare!”

Graţie acestui moment, inginerul începe să fie luat în seamă:

„Abia atunci m-au luat în seamă şi pe mine… Doi mucoşi oarecare – probabil dintre amatorii localnici de artă dramatică – s-au uitat întîi la mine, s-au uitat apoi unul la altul şi şi-au şoptit: «Ăsta-i amantul ei» Cum îţi place?… Iar un individ scîrbos, cu joben pe cap şi cu mutra nebărbierită cine ştie de cînd, care se tot foia lîngă mine, s-a întors şi mi-a spus:
— Ştiţi cine-i doamna ceea de pe malul celălalt? Să vă spun eu: cutare… Vocea ei e mai prejos de orice critică, dar în schimb o stăpîneşte la perfecţie!…
— N-aţi putea să-mi spuneţi, l-am întrebat pe tipul cel scîrbos, cine a construit podul?
— Să vă spun drept, nu ştiu! – mi-a răspuns. Un inginer oarecare…
— Dar catedrala din oraşul dumneavoastră cine a construit-o?
— Nici asta n-aş putea să vă spun.

L-am întrebat apoi cine era cel mai bun pedagog, cel mai bun arhitect din oraşul lui, dar la toate întrebările mele individul mi-a răspuns că nu ştie.
— Dar poate că ştiţi, l-am întrebat la urmă, cu cine trăieşte cîntăreaţa aceea?
— Cu un oarecare inginer Krikunov”.

Scena se petrece în Rusia ţaristă de la finele secolului al XIX-lea.
Credeţi că acum, după vreo sută şi ceva de ani, în România zilelor noastre nu s-ar putea repeta?

Să ne imaginăm că pe Calea Victoriei trec ţinîndu-se de mînă o muierușcă din show-bizz, una despre care vorbesc toți, pentru că au văzut-o la televizor, deşi nimeni n-ar putea spune cu ce se ocupă, şi un mare fizician, unul dintre cei mai mari specialişti în fizica atomică.

Sînteţi convinşi că lumea întîlnită în cale se va întoarce după ei şi se va întreba:
Cu ce femeie o fi X?

Eu sînt convins că lumea se va întoarce şi se va întreba, niţel nedumerită:
Cine e ăla care o ţine de mînă pe vedetă? .

Presa – zice inginerul – îţi face azi renumele, deoarece nu mai sînt barzi.
Convins de asta, inginerul s-a grăbit, a doua zi, să parcurgă ziarul local, pentru a vedea ce s-a scris despre sfinţirea podului:

„A doua zi după sfinţirea podului, m-am repezit cu înfrigurare la ziarul local «Mesagerul», să văd ce scrie despre persoana mea. Mi-am purtat mult timp ochii pe cele patru pagini şi, în sfîrşit, am găsit! Ura! «Ieri, pe o vreme minunată, în faţa unei numeroase mulţimi de cetăţeni şi în prezenţa excelenţei sale cutare, guvernatorul guberniei, şi a celorlalte autorităţi, a avut loc sfinţirea podului celui nou…» şi aşa mai departe. Iar la sfîrşit: «La această solemnitate a luat parte, strălucind de frumuseţe, şi talentata noastră artistă, răsfăţata publicului din K. Se înţelege de la sine că apariţia ei a stîrnit senzaţie. Steaua era îmbrăcată…» Şi aşa mai departe. Despre mine, nici un cuvînt! Nici măcar o jumătate de cuvînt!”

La fel stau lucrurile însă şi în capitala Rusiei, măreţul Petersburg. Krikunov, care prezentase la concurs un proiect, a pornit spre Petersburg, luînd cu el şi cîntăreaţa. Cum picase în capitală în ziua Concursului, a avut satisfacţia de a-şi sărbători victoria:
Proiectul său luase premiul întîi.

Ca şi în provincie, a doua zi, însetat de gloria pe care ţi-o dau ziarele, se precipită să vadă ce s-a scris despre el, cîştigătorul concursului:

„A doua zi am ieşit pe Nevski Prospekt şi mi-am cumpărat ziare de şaptezeci de copeici. M-am întors în goană la hotel, m-am întins pe divan şi, abia stăpînindu-mi tremurul nervos, am început, grăbit, să citesc. Am frunzărit un ziar – nimic! Am frunzărit altul – acelaşi lucru. În sfîrşit, în cel de al patrulea am dat peste următoarea informaţie: «Ieri, cu acceleratul, a sosit în Petersburg renumita artistă din provincie, cutare. Subliniem cu plăcere faptul că binecuvîntata climă a sudului a avut asupra vechii noastre cunoştinţe un efect salutar. Apariţia ei scenică admirabilă…» Nu mai ţin minte urmarea! Sub această informaţie, însă mult mai jos, era tipărit cu literele cele mai mărunte: «Ieri, la concursul cutare, inginerul cutare a fost distins cu premiul întîi». Atît! Şi, pe deasupra, îmi mai stîlciseră şi numele: în loc de Krikunov, scriseseră Kirkunov. Mă rog, centru intelectual! Şi asta încă nu e nimic… Peste vreo lună, înainte de plecarea mea din Piter, toate ziarele se luau la întrecere scriind despre «divina, incomparabila, talentata noastră actriţă». Şi acum nici nu-i mai ziceau amantei mele pe numele de familie, ci pe cel mic şi pe al lui tată-său!…”

Intelectualii noştri de azi se plîng că un vernisaj, o premieră, o conferinţă, o lansare de carte sînt trecute cu vederea de presă. În schimb – zic ei – presa găseşte de cuviinţă să se ocupă de tot felul de fleacuri.

Nu altceva spune inginerul din proza iscălită de Cehov în 1886, în Rusia ţaristă:

„După cîţiva ani mă aflam la Moscova. Fusesem chemat, printr-o scrisoare scrisă de însăşi mîna primarului, să execut o lucrare despre care ziarele din Moscova urlau de mai bine de o sută de ani. În timpul liber am ţinut vreo cinci conferinţe la unul din muzee, în scop de binefacere. Cred că ar fi fost de ajuns ca să mă cunoască oraşul măcar trei zile, nu-i aşa? Da’ de unde! Nici un ziar din Moscova n-a scris măcar un cuvinţel despre mine. Scriau despre orice: despre incendii, despre operetă, despre consilierii municipali care dormeau la şedinţe, despre negustorii beţi – numai despre proiectul meu şi despre conferinţele mele – nimic, absolut nimic.”

Supăratul, prin gura căruia vorbeşte Cehov, crede că neglijarea adevăratei autorităţi de dragul falselor glorii, produse exclusiv ale gustului presei pentru tabloid, se extinde la întreg spaţiul ştiinţifico-cultural:

„Aş putea să-ţi mai dau şi alte exemple, dar cred că ajung şi cele de pînă acum. Să admitem că, în ce mă priveşte, aş greşi, că aş fi un lăudăros şi un incapabil. Însă, în afară de mine, aş putea să-ţi înşir numele multor contemporani de-ai mei, excepţionali şi în ce priveşte talentul, şi puterea de muncă şi care totuşi au murit necunoscuţi. Navigatorii ruşi, chimiştii, fizicienii, mecanicii, agricultorii ruşi sînt oare populari? Cunoaşte pătura noastră cultă, pictorii şi sculptorii ruşi, scriitorii ruşi? Cîţi dintre literaţii bătrîni, talentaţi şi muncitori, care tocesc pragurile redacţiilor cîte treizeci şi trei de ani la şir, care mîzgălesc dracu’ ştie cîtă hîrtie şi se judecă de cîte douăzeci de ori pentru calomnii, ajung să iasă din muşuroiul lor? Spune-mi măcar un singur nume de corifeu al literaturii noastre, care să fi fost cunoscut înainte de a fi murit în duel sau de a fi înnebunit, sau de a fi fost deportat, sau de a se fi aflat că trişează la cărţi!”

Şi ca pentru a i se confirma teoria, se petrece, chiar în vagon, o scenă plină de tîlc:

„Călătorul din clasa întîi se aprinsese aşa de cumplit, încît scăpă din gură ţigara de foi şi se ridică.
— Da, urmă el, furios. Şi alături de aceşti oameni, pot să-ţi înşir sute de nume a tot soiul de cîntăreţe, de acrobaţi şi de măscărici, pe care-i cunosc pînă şi copiii de ţîţă!

Uşa scîrţîi, se făcu curent şi în vagon intră un individ ursuz, cu pelerină, joben şi ochelari albaştri. Individul cercetă cu ochii locurile, se încruntă, apoi trecu mai departe.
— Ştii cine-i ăsta? – se auzi o şoaptă sfioasă din colţul cel mai depărtat al vagonului. E N.N., celebrul trişor din Tula, care a fost dat în judecată în legătură cu afacerea de la banca din I.
— Poftim! – Şi călătorul din clasa întîi începu să rîdă. Pe trişorul din Tula îl cunoaşte. Dar întreabă-l dacă-i cunoaşte pe Semiradski, pe Ceaikovski sau pe filozoful Soloviov şi ai să vezi că va clătina din cap… Curată porcărie!”

Geniul cehovian se regăseşte în finalul bucăţilor sale de proză, multe aducînd cu ele răsturnări de situaţii sau închideri surprinzătoare, asemenea unui foc de armă tras în liniştea nopţii.
Aşa se întîmplă şi în povestirea Un călător de clasa întîi:

„Urmară cîteva minute în tăcere.
— Dă-mi voie să te întreb şi eu la rîndul meu, tuşi cu sfială călătorul din faţă. N-ai auzit cumva de numele unui oarecare Puşkov?
— Puşkov? Hm!… Puşkov… Nu, n-am auzit.
— E numele meu… mărturisi cel din faţă, jenat. Prin urmare, n-ai auzit de mine?… Şi eu, care de treizeci şi cinci de ani sînt profesor al unei universităţi ruse… membru al Academiei de ştiinţe… avînd la activul meu nenumărate lucrări publicate.
Călătorul din clasa întîi şi cel din faţa lui se uitară unul la altul şi izbucniră în hohote de rîs.”

Cum ar fi scris la Examenul de maturitate, de pe vremuri, un elev nătîng în creaţia sa Cehov se inspiră din viaţă.
Recitind povestirea ne încredinţăm că, mai mult, Cehov se inspiră şi din viaţa sa.
Va fi rămas şi el niţel descumpănit că presa scrie nu despre el, marele scriitor, ci despre nu ştiu ce şanteuză, nu despre premierile pieselor sale ci despre ultimele isprăvi ale trişorului din Tula.
Aşa era presa vremii sale.
Preocupată aproape exclusiv de senzaţionalul ieftin, de pitorescul mărunt, de scandalul amintind la un loc telenovela cu mahalaua.

Aşa e şi presa de azi.
A fost însă vreodată presa altfel?
Evident, nu.
Pentru că presa răspunde preocupărilor de esenţă ale marelui public, ale plebei.

Dacă ar fi fost ziare pe vremea Romei Imperiale, credeţi că acestea ar fi scris despre construirea de apeducte şi nu despre gladiatorii de la Colosseum?
Circul maxim, unde se desfăşurau cursele, un fel de stadioane de azi, găzduiau 300.000 de spectatori.
Cîţi spectatori ar fi venit să-l vadă pe Seneca citindu-şi textele?

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

8 comentarii pentru articolul „Din totdeauna presa s-a preocupat de muieruștile din show-biz, care au pulpe, dar nu talent”

  • C’est la vie!

  • E vorba dspre accesibilitate . Cati l-ar intelege pe Seneca ? . Dar “basic instincts ” tin de antropologie , nu de cultura.
    Doi enoriasi discuta :
    – Bai cine-i ala cu care vorbeste popa din Sacalaz ( localitate langa Tms )
    – Papa !

  • Asa este, DINTOTDEAUNA…
    .
    Domnule Cristoiu, doamna Cora Muntean, am o curiozitate mare de tot, va rog frumos sa-mi raspundeti la o întrebare nevinovata: unde a disparut articolul lui Razvan Teodorescu? Ieri dupa-masa l-am zarit, iar seara, când am vrut sa-l citesc, articolul fusese sters. De ce?
    .

  • invitatii cristoiublog sint filozofi.
    filozofii sint jurnalisti.
    invitatii cristoiublog sint jurnalisti.

    noua definitie a jurnalistului: filozoful
    in Lumea Noua vei mai fi jurnalist daca si numai daca esti filozof. oricum, dar altfel, o inteligenta artificiala va fi mai capabila decit esti tu, indidferent cit de capabil te crezi, azi, jurnalistule!

    citind-o pe Steliana Huhulescu, invitata ta, maestre, am gasit ceva…ce cautam de multa vreme: esenta blogului tau, esenta comuna a invitatiilor tai.
    ei, mai inainte de a fi orice altceva sint…filozofi.
    cu tine-n frunte, Maestre.

    • Maestre, poti sa te dai ce doresti!
      insa…tot filozof ramai!
      asta e esenta ta.

  • esenta miscarii e dorinta.

    lipsa dorintei nu e proprie lipsei miscarii, ci manifestarii nemiscarii, nemiscarea fiind si ea tot o miscare, insa vesnica, proprie intregului absolut.

    in intregul vesnic se implinesc dorinte, negresit.
    insa intr un fel deosbit: fiecare parte a intregului implineste dorinte manifestate in restul intregului, niciodata pe-ale sale. ba chiar mai mult: face asta daruindu-se plenar.

    capodoperele…asta si sint, daruiri plenare ale sinelui.
    daruirea de sine initiaza un proces atemporal.
    geniile experimenteaza procese atemporale, ei fiind purtatori ai daruirii de sine, insa ale sinelui intregului absolut!
    ( care, daruindu-se pe sine, daruieste exprimari atemporale, astea mai numindu-se si geniale, adica proprii geniilor. de unde rezulta ca geniile se pot lauda cu orice, daca vor, insa niciodata cu genialitatea pe care o poarta, pentru ca genialitatea e un dar, o poveste a daruirii de sine a oului absolut. )
    capodoperele, prin urmare, or fi ele o daruire de sine, insa acest sine…e la rindului lui un dar!
    un dar al oului absolut!, care…incape in geniu doar pentru ca sinele geniului e golit de el insusi. si e asa pentru ca s-a daruit plenar intru implinirea darului ce-l poarta.

    dorintele,
    care tes miscarea,
    o tes plin implinire imediata, tesatura fiind Prezentul,
    prin implinire…dupa un timp, tesatura fiind Viitorul,
    prin implinire atemporala, tesatura in cazul asta fiind chiar Omega,
    adica cel mai departat viitor.
    adica Alfa, prima suflare!

    de ce Alfa? pai pentru ca daruirea plenara a sinelui e sigura care-l muta pe Alfa in Omega,
    un perpetuum mobile putind definindu-se chiar asa: manifestarea daruirii de sine, plenare, intitiaza un proces vesnic. acest proces vesnic fiind chiar Viata. si numai ea.

    toate dorintele se implinesc.
    dorintele care se implinesc vesnic sint cele care au presupus la nastere daruire de sine plenara.

    in Prezent, care e tesut din dorinte ce…tocmai se implinesc!,
    se vor regasi negresit si dorinte dorite pina dincolo de timp!,…mai inainte de a fi dorite sub el.

    capodoperele sint vesnice pentru simplul fapt ca nici macar nu apartin autorilor geniali! acestia au renuntat singuri si cu drag la…drepturi atunci cind au focut din capodopera o daruire de sine. insa renuntind la merite, genialii vor fi venic urmariti de ele…

    pe Seneca, ca si pe oricare alt genial,
    deci pe oricare altul care s-a golit pe sine doar pentru ca sinele oului absolut sa-l inunde dupa dorinta!,
    il asculta intreaga creatie. vesnic.

    capodoperelor li se poarta de grija in mod absolut, iar asta doar pentru ca genialii care le-au produs s-au daruit plenar capodoperelor, golindu-se plenar de sine, nemaipurtindu-si grija…

    exista antigeniali?
    bineinteles! ei fac din orice dorinta dorita o capodopera, implinind-o instantaneu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | După referendumul pe justiție al lui Iohannis, Guvernul Meu dă OUG uri pe organizarea judiciară