Momente și evenimente comentate de mine. După decembrie 1989, n-am mai mers la teatru, ca pe vremuri, cînd eram și cronicar teatral, astfel că nu-mi scăpa nici o premieră. Sarcinile de ziarist, dar mai ales de conducător de gazete m-au împovărat suficient de tare ca să-mi mai stea gîndul și la teatru, văzut totuși ca un consum de timp liber. Cu toate acestea, din cînd în cînd, am mers la teatru, mai ales cînd era vorba de spectacole faimoase. Așa s-a întîmplat în februarie 2010, cînd succesul de public al piesei O noapte furtunoasă de la Naționalul bucureștean m-a stîrnit să văd spectacolul și să scriu despre el în Adevărul din 1 decembrie 2010 sub titlul:
M-am dus la „O noapte furtunoasă”, de la sala Amfiteatru a Naționalului, socotind că voi avea la ce să mă distrez. Nu, nu mă gîndeam la textul lui Caragiale, pe care-l știu aproape pe de rost, ci la ce ar putea să facă azi regizorii noștri din „O noapte furtunoasă”. Dintre toți dramaturgii români, Caragiale e cel mai mult expus deraierilor regizorale. Conștienți că piesele sale se dau la bacalaureat și, în consecință, tot românul care are nevoie de o slujbă trebuie să le știe, mulți dintre regizorii noștri se grăbesc să le calce în picioare sub semnul a două manii:
Dacă „Scrisoarea pierdută” e cea mai vulnerabilă la actualizare, „O noapte furtunoasă” e cea mai vulnerabilă la comercializare. Desigur, și în materie de actualizare forțată, „O noapte furtunoasă” oferă un teren generos pentru fel de fel de minunății. Jupîn Dumitrache poate deveni oricînd Irinel Columbeanu, avîndu-l ca bodyguard pe Nae Ipingescu. Cît despre Veta, n-ar fi nici o problemă să devină Monica Columbeanu, gata să-l plătească pe Rică Venturiano pentru a face să apară în „Vocea Patriotului Naționale” o știre despre cum s-a distrat ea la Iunion. Cînd vine însă vorba de șușanea, „O noapte furtunoasă” poate fi o mină de aur pentru regizorii dispuși să facă concesii publicului postdecembrist, format la școala bucilor transmise în direct între două păruieli.
Caragiale e unul dintre cei mai pudici scriitori români.
De aceea, deși „O noapte furtunoasă” abordează un ménage à trois, în nici un moment textul nu coboară sub nivelul bunei cuviințe. Nici în vorbe, nici în gesturi. Pînă și în celebra scenă în care Veta și Chiriac sunt împreună în odaie, în timp ce, de afară, Jupîn Dumitrache îi strigă tejghetarului să aibă grijă de onoare sa de familist, indicațiile din paranteze se rezumă strict la „se strînge bine în brațe”, „strîngînd pe Veta cu putere”. Ce fac cei doi după Caragiale nu ne arată, punînd repede să se tragă cortina peste actul I. Ne lasă să înțelegem doar. Lesne de bănuit că într-un spectacol descheiat la prohab scena se poate transforma într-o partidă de sex cu fantezii perverse. Și cum în piesă mai e un cuplu, chiar dacă în formare – Zița – Rică Venturiano – n-ar fi prea greu unui regizor român ca, în numele îndrăznelii artistice, să transforme casa lui Jupîn Dumitrache într-un platou de filmare porno. Toți bărbații din piesă, inclusiv Spiridon, ar putea să facă sex pe rînd sau, în același timp, cu Veta și cu Zița, dacă nu chiar și între ei.
Spectacolul cu „O noapte furtunoasă” de la Teatrul Național nu face concesii nici actualizării forțate, nici prostului gust. Și cu toate acestea, are sala plină și acum, la opt ani de la premieră.
Explicația?
Confruntat și el cu dificultatea reprezentată de cunoașterea textului de către spectatori, Felix Alexa a încercat – și a reușit – s-o depășească, profitînd de o trăsătură a teatrului caragialean: minimele indicații dintre paranteze. Prin asta, dramaturgul lasă loc invenției regizorale la nivel de gest și mișcare scenică. Respectînd textul pînă la ultima virgulă, spectacolul de la Național face sala să rîdă în hohote prin cascada de gaguri de bună calitate născocite de regizor. Atent ca să pot dibui interpretarea data de Felix Alexa unor scene celebre din piesă – a lecturii ziarului, a dialogului dintre Zița și Veta, a descoperirii că Rică Venturiano era de-al nostru, liberal adică – n-am prea rîs pe parcursul spectacolului. Sala a rîs însă cu poftă. Fericiți cei ce merg la teatru ca simpli spectatori!
Lasă un răspuns