Corespondență din Anglia | Dintre mere, el era Jonathan

Îi sunt recunoscătoare domnului Cristoiu că nu mi-a cerut să exersez lauda de sine, ci mi-a schițat dumnealui profilul literar într-una din pastilele recomandate înainte de culcare. Domnul Cristoiu este unul dintre generoșii literaturii române; dacă alții se laudă cu nășit de copii și de miri, dumnealui le scrie tuturor prefața. Pentru că de obicei sunt pagini peste care cititorii trec cu prea multă ușurință, e greu de înțeles cât de greu se scrie o prefață. În primul rând, trebuie să citești cartea. Cărțile am vrut să spun, pentru că trebuie să devii familiar cu lumea în care trăiește scriitorul. Mai e apoi arta de a nu divulga finalitatea și nici părțile de maximă tensiune. Jocul de-a sugestia. Trebuie căutat și-n biblioteca de memorie personală pentru a avea la ce se poate raporta și cum se pot crea, unde este cazul, comparații. Și poate partea cea mai importantă dintre toate, prefața trebuie să ajute la decodificarea scriiturii, fără a-i știrbi pudoarea. Am citit un astfel de cuvânt înainte într-o carte de poezii a poetului și ziaristului sucevean Ion Drăgușanul, cel ce s-a îngrijit de apariția volumului meu de poezii Jocuri de îngeri. Dar din dar se face până la urmă Rai.

În portretul literar, domnul Cristoiu a văzut în scrisul meu o proiecție dată pe moldovenește a satirei descendenților lui Jonathan Swift. Pentru ca tatăl lui Gulliver să nu se răsucească în mormânt, scriu desemnata clarificare: ne cunoaștem, dar nu-mi răspunde la salut.

Am citit prima parte a Călătoriilor lui Gulliver pe la începutul anilor de gimnaziu, într-o traducere prietenoasă copiilor. L-am recitit ca parte de studiu, în limba engleză, în cadrul unui modul botezat „Text și context” din programa secției de litere a universității pe care o urmez. Textul original este foarte dens, dovedindu-se greoi chiar și pentru colegii mei născuți în limba engleză, eu simțindu-mă pe alocuri ca un student de origine chineză pus să-i citească pe Ureche și pe Neculce în original.

Și pe timpul lui Swift erau idioți, și lui i-a fost greu. Pe la 1713, împreună cu câțiva tovarăși și de peniță și de pahar: Alexander Pope, John Gay, John Arbuthnot, Henry St. John și Thomas Parnell creează un club de mâzgălitori, hotărâți să ia în bășcălie faptele și literatura contemporanilor prin intermediul unui personaj pedant și sâcâitor numit Martinus Scribblerus (o latinizare a lui Martin Scârța-Scârța). Pe încercările literare ale acelui grup se va baza viitoarea operă literară a unora dintre ei, inclusiv a lui Swift. Călătoriile lui Gulliver reflectă lupta politică a momentului, cu umor și exotism. Multe din scenele descrise în jurnalul de călătorie se suprapun însă și pe imagini biblice, dar și pe tabloide din mitologie. Personajul principal, căpitanul (fost chirurg) Lemuel Gulliver, un gullible, un naiv de sorginte înduioșător de intelectuală, e purtat prin tot felul de grădini homologice și zoologice ale minții, menirea sa fiind de a se minuna. Remarcabilă e ora de creație literară descrisă în călătoria din Laputa, în care un străbunic al loteriei de azi amesteca cuvintele și le scuipa afară, lăsându-i întâmplării plăcerea de a crea propoziții și apoi texte. După cum se vede, nici dadaismul nu a inventat roata, iar unii încă mai scriu după cum bate vântul.

Dar nu neapărat despre Swift voiam să scriu eu astăzi, ci mai degrabă despre contextul în care s-a format ca scriitor. Pe vremea lui își disputau puterea tot două partide, Tory și Whig. Whig (nume provenit de la văcarii scoțieni aflați mai mereu pe drumuri, pentru a cumpăra porumb, cereale în general) a fost un partid al aristocrației de vârf, pompoase, în timp ce Tory a fost un partid al aristocrației mai sărace, mai de la țară. Swift a scris propagandă pentru Tory, de acolo înverșunarea sa împotriva mult prea aroganților Whig. Partidul Whig este cel ce a adus la putere dinastia de Hanovra, prin George Întâiul, a cărei descendentă a fost și regina Elisabeta a-II-a. Nemții au exportat capete regale în mai toate țările europene, chinezii au trimis mai întâi bucătarii, în recunoaștere. Fostul partid Tory susținea dinastia de Stuart. Din cele două partide, după multe convulsii, s-a născut Partidul Liberal, bunicul Partidului Conservator de astăzi. Partidul Laburist s-a constituit abia în anul 1900, pe schelet de sindicate.

Studiind perioada în care și-a bătut capul cu proștii Jonathan Swift, prin arhivele Muzeului Național al Marii Britanii (British Museum), am dat peste manuscrisul-însemnare al unui medic de familie englez, Martin Lister, de pe la 1682. Acesta este link-ul către imaginea deținută de Muzeul Britanic, imagine pe care nu o pot reproduce pentru că e protejată de drepturi de autor:
https://www.britishmuseum.org/collection/object/P_1881-0611-308

Medicul Martin Lister, de pe undeva din zona comitatului York, a fost chemat de urgență să asiste pe unul din brutarii localității în care profesa, după ce brutarul a vomitat o creatură nemaiîntâlnită până atunci, ceva între o broască oloagă și un mormoloc care și-a continuat procesul de evoluție în stomacul pacientului. Creatura a fost imortalizată de desenatorul Francis Place, gravor, ceramist, care pe atunci lucra probabil la cadastru. Cazul în sine a fost dezbătut la o întâlnire a Societății Regale de Medicină. Senzațională e povestea, descrierea în sine a întâmplării, fericit complimentată de schița lui Place, o dovadă a geniului creator locuitor de oameni neștiuți și lucruri mici. Schița și textul ar putea fi considerate un prolog la cartea lui Swift.
Trăim într-o lume atât de minunată, mai luați-vă ochii de pe telefon.