Nicolae Ciucă: O să stabilim liniile de efort pentru perioadă imediat următoare, astfel încât să avem toate demersurile întreprinse pentru ca până la 24 decembrie să putem să avem bugetul finalizat și aprobat, așa cum am discutat

„Diplomația navetă” a lui Kissinger în Orientul Mijlociu

Începând de la mijlocul secolului XX, Orientul Mijlociu[1] este un centru de afaceri mondial, și în mod sigur cea mai sensibilă zonă a lumii din punct de vedere strategic. În iunie 2006, la apogeul conflictului din Liban, Secretarul de Stat al SUA, Condoleezza Rice introducea termenul de „Noul Orient Mijlociu”. Era în timpul unei conferințe de presă cu primul ministru israelian Ehud Olmert[2]. Ea vorbea despre un nou proiect referitor la Orientul Mijlociu. Termenul înlocuia expresia „Orientul Mijlociu Lărgit” pe care președintele Bush l-a introdus la Summitul G-8 din 2004 (pe vremea aceea era și Rusia inclusă în gruparea marilor economii ale lumii). Orientul Mijlociu Lărgit cuprindea și țări din Asia care făceau parte din lumea musulmană, ca să numim aici Afganistanul și Pakistanul. Proiectul a fost introdus în scopul ca Libanul să devină locul de unde se realiniază întreg Orientul Mijlociu. Se dorea de fapt reconstruirea Orientului Mijlociu în concordanță cu noile nevoi geopolitice. John Bolton, fostul consilier pe probleme de securitate a lui Trump, spunea în 2015: „Astăzi realitatea ne spune că Siria și Irakul, cele pe care le știam noi au dispărut

Doctrina Kissinger în Orientul Mijlociu

Afganistanul ne amintește, prin sfârșitul dramatic, volatilitatea și complexitatea Orientului Mijlociu. America este astăzi autosuficientă din punct de vedre energetic și prin urmare nu mai este dependentă de petrolul din Orient. Poate America pivota dincolo de Orient în Pacific? Cât de periculos este Iranul și cât de departe poate merge cu programul său nuclear? Dacă Iranul continuă programul nuclear și-l concretizează, o cursă a înarmărilor în Orient este gata să înceapă. Ce înseamnă acest fapt? Sunt o serie de întrebări la care căutam răspunsuri. Centralitatea Orientului Mijlociu pe harta geopolitică globală la intersecția, drumurilor comerciale dintre Europa și Asia duce implicit la concluzia că zona rămâne mult mai importantă decât administrația Obama sau Trump au încercat să ne explice. Deși Trump a retras parțial trupele din Orientul Mijlociu,  a creat totuși condițiile unor noi acorduri între Israel și arabii din zona Golfului. Din această cauză o strategie post-Afganistan pentru promovarea ordinii în Orientul Mijlociu este necesară. Aici îmi aduc aminte de lecțiile de geopolitică de la Facultatea Kennedy de Guvernare și Administrație Publică de la Harvard (Harvard Kennedy School) unde am absolvit un curs de securitate internațională, când profesorii ne vorbeau despre filozofia adoptată de Kissinger, fostul secretar de stat a lui Nixon și Gerald Ford, în Orientul Mijlociu. Cuvântul cheie: Ordinea. Ordinea instalată după materializarea doctrinei Kissinger a durat 30 de ani. Situația geopolitică din acea perioadă este similară cu cea de astăzi. Trupele americane se retrăgeau din Vietnam și Asia de sud-est, astăzi din Afganistan, iar forța militară începea să fie înlocuita cu diplomația. Scena politică era zguduită de scandalul Watergate, iar astăzi este zguduita de Pandora Papers. Ce a realizat politica pașilor mărunți a lui Kissinger în Orient? A scăpat SUA de URSS în plin Război Rece într-o zonă care furniza energie pentru Occident și a pus bazele procesului de pace israeliano-egiptean deși nu rezolvat celălalt conflict, cel israeliano-palestinian. Și totuși obiectivele din Orientul Mijlociu ale lui Kissinger erau strict ale Războiului Rece: menținerea țărilor aliniate cu SUA, nu cu URSS și păstrarea Americii ca intermediar de putere. Aici „diplomația navetă” a lui Kissinger și-a atins obiectivele.

Ce lecție am învățat din strategia kissingeriană?

Lecția a fost una simplă dar complicat de aplicat. Pentru menținerea unei ordini stabile în regiune nu este suficient echilibrul militar al părților trebuie soluționate și nemulțumirile acumulate de-a lungul timpului. Kissinger a învățat că unele conflicte latente pot izbucni în momente neprevăzute și pot crea crize cu consecințe devastatoare. Ceea ce a inventat Kissinger a fost „diplomația pas cu pas” care i-a permis un dialog pe fiecare problemă care trebuia soluționată între părțile în conflict și mă refer la israelieni și egipteni. Michael Einik fostul ambasador SUA în Macedonia și fost Deputy Chief of Mission în România, în anii 90, îmi povestea despre modul în care oameni lui Kissinger au rezolvat conflictul, fiind plasați în fiecare tabără alături de oficialii de acolo și făcând o navetă între cele două tabere cu mesaje, dorințe și soluțiile celor de acolo. În principiu agenda lui Biden își are rădăcinile într-o respingere a moștenirii „America First” a lui Trump și restabilirea ordinii multilaterale. Mișcările lui Biden au concretizat acest lucru prin faptul că SUA s-a realăturat Acordurilor climatice de la Paris și Organizației Mondiale a Sănătății. America a început să cârpească pe ici pe colo legături care s-au destrămat sub Trump. În schimb agenda lui Trump a fost continuată de „Casa Albă” a lui Biden, dar îmbrăcată în haina interesului național care este mai presus de angajamentele globale ale Americii. De asemenea Biden a continuat retragerea din Afganistan, fără a se consulta sau coordona cu aliații din Coaliția NATO, și a plătit un cost politic pentru prăbușirea guvernului afgan și evacuarea haotică care a urmat. De altfel generalii care conduc Pentagonul au mărturisit recent, sub jurământ, în cadrul Comitetului Forțelor Armate ale Senatului, că au recomandat păstrarea a 2500 de soldați americani în Afganistan, contrazicând declarațiile lui Biden că nu a primit niciun astfel de sfat militar. Tarifele controversate ale lui Trump la importurile europene de oțel și aluminiu, abordarea sa față de Cuba și politicile sale de imigrație la frontiere au demonstrat ca Biden nu dorește o schimbare urgentă a acestora. Pe agenda lui Biden urmează Irakul, unde Statele Unite încă mai exercită o mare influență. Casa Albă trebuie să găsească un compromis între o prezență militară deschisă și o retragere completă, care ar putea eroda în continuare capacitatea Washingtonului de a-și asigura succesul diplomației, al politicii și al intereselor de securitate în Irak și întreaga regiune. Americanii au început dezbaterea despre costurilor încheierii războaielor externe și au pus pe masă lecțiile învățate din prăbușirea rapidă a unui guvern afgan și a unui aparat de securitate care au fost construite și susținute de dolarii americani timp de aproape 20 de ani. SUA va reduce amprenta regională în Orientul Mijlociu și va fi mai precaută în timp să intervină militar în numele partenerilor de acolo.

A World Restored: Metternich, Castlereagh, and the Problems of Peace

Revenind la Kissinger ordinea, nu pacea, a fost pentru el obiectivul final în Orientul Mijlociu. Ceea ce pregătea Kissinger în Orientul Mijlociu era păstrarea ordinii necesare menținerii unui echilibru de putere stabil. La studiile pe care le-am făcut la National Defense University, Washington D.C., se vorbea despre disertația sa de doctorat, publicată în 1957 sub denumirea „A World Restored: Metternich, Castlereagh, and the Problems of Peace.” Kissinger a demonstrat, în lucrarea sa, cum diplomatul austriac Klemens von Metternich și omul de stat anglo-irlandez Lord Castlereagh au produs 100 de ani de relativă stabilitate în Europa. Cum? Au păstrat echilibrul puterilor manipulându-i cu pricepere pe cei care au încercat să o perturbe. Cert Kissinger a încercat să reproducă această abordare în Orientul Mijlociu. Drept urmare a stabilit un set de reguli care să asigure absența nemulțumirilor care ar motiva răsturnarea ordinii. A fost eliminat conflictul? Nu dar a limitat obiectivele posibile pentru escaladarea. Procesul de pace a lui Kissinger a cumpărat timp și nu a stabilit pacea: Israelul și-a redus izolarea și și-a consolidat puterea militară iar arabii au „obosit” de aranjamentele făcute de americani în favoarea israelienilor, inclusiv cu egiptenii, și lipsa de susținere a europenilor. Kissinger a negociat trei acorduri interimare cu Egiptul, Siria și Israelul și a construit fundamentul pentru acordurile ulterioare pe care Israelul le-a încheiat cu Egiptul și Iordania. Ce a urmat: încercarea lui Clinton sprijinit de șeful CIA, George Tenet, să negocieze pacea israeliano-palestiniană. Acest proces a eșuat. Apoi a urmat administrația Bush. Secretar de Stat era Colin Powell, iar alături de era el George Tenet, care a fost folosit din nou în procesul de negociere în Orient ca un foarte bun cunoscător al situației din teren. Ca prim pas, la Cairo, a sosit William Burns, asistentului secretar de stat al SUA. „Ei s-au dus să aplice strategia în trei părți a președintelui”- așa cu anunța Powell. „Strategia includea înființarea unui sistem de securitate palestinian eficient, reînnoirea unui proces politic care vizează o soluție în două state și aduce speranță atât palestinienilor, cât și israelienilor și construirea unor instituții puternice și responsabile ale Autorității Palestiniene în pregătirea statalității”- a spus Powell. Din păcate președintele George W. Bush și-a lansat nefericita invazie în Irak, destabilizând în final ordinea lui Kissinger făcând posibil ca Iranul revoluționar să conteste dominația SUA în lumea arabă sunnită. Astăzi Kissinger recomandă aceiași abordare referitoare la Iran: o alianță sunnită care să echilibreze impulsurile revoluționare ale Teheranului. Ca să traduc pe înțelesul tuturor: SUA trebuie să fie factorul crucial care să determine Iranul să o ia ori pe calea islamului revoluționar ori pe calea adăpostirii unei mari națiuni persane într-un sistem vestfalian de state.

Israelul si discuțiile de la Casa Albă

Așa cum spuneam, dintr-o perspectivă regională, este clar că SUA intenționează să-și reducă amprenta militară în Orientul Mijlociu. În urma retragerii din Afganistan, este puțin probabil ca Biden să continue operațiunile militare în Orientul Mijlociu. Dar, după cum i-ar putea spune Kissinger, ar fi și o greșeală pentru el să întoarcă spatele unei regiuni extrem de importante pentru stabilitatea globală. Israelul este în plin proces diplomatic care atinge două capitale-Washingtonul și Moscova. Ministrul de externe Yair Lapid este la Washington, în timp ce premierul Naftali Bennett ar putea călători săptămâna următoare la Moscova (undeva în jurul datei de 22 octombrie). Întâlnirile vin la scurt timp după prima aniversare a Acordurilor Avraam. Acestea au normalizat relațiile Israelului cu Emiratele Arabe Unite și Bahrein în timpul administrației Trump. Chiar înainte plecării lui Trump de la Casa Albă, Marocul și Sudanul au urmat aceiași cale a acceptării acordurile. Acordurile Avraam au rămas moștenirea majoră a politicii externe a lui Donald Trump care dorea schimbarea paradigmei din Orientul Mijlociu. Ce se întâmplase până atunci? Cu excepția Egiptului și Iordaniei care normalizaseră deja relațiile cu Israelul celelalte guverne arabe au legat stabilirea legăturilor diplomatice cu Israelul de un acord de pace durabil între israelieni și palestinieni și de reîntoarcerea Israelului în granițele dinainte de 1967. Cei care au ignorat această regulă au fost liderii arabi din Emiratele Arabe Unite în 2020. Cu ce s-au ales? Cu echipamente militare de ultimă generație din SUA care aduc cu ele o creștere a siguranței naționale a lor împotriva Iranului, dar și câștiguri tangibile imediate din schimburile comerciale dintre Emirate și Israel care au totalizat cel puțin 675 milioane de dolari în comerț bilateral, zboruri directe între cele două țări, un aflux de turiști și contacte extinse între oameni. Deci să concluzionăm consecințele pentru cei care au semnat Acordurile Avraam : Emiratele au obținut un acord major de arme americane așa cum am precizat mai sus; Marocul l-a convins pe Trump să împiedice decenii de politică bipartizană a SUA și să recunoască pretențiile sale față de Sahara Occidentală; Sudanul a fost scos de pe lista Statelor Unite cu sponsorii de stat ai ale terorismului. Biden a achiesat la aceste acorduri încă din timpul campaniei electorale împotriva lui Trump și se pare că actuala echipă de la Departamentul de Stat vrea să construiască pe baza lor. Inclusiv Benjamin Netanyahu, s-a decis să suspende planurile de anexare oficială a unor părți din Cisiordania odată cu semnarea acestora. Casa Albă găsește în actualul guvern al Israelului un set de lideri care sunt mai puțin „năbădăioși” precum era Netanyahu. Două lucruri s-au schimbat de la venirea lui Biden la Casa Albă: au fost reluate ajutoarele financiare pentru palestinieni, care fuseseră tăiate de Trump, și a pus presiune pe liderii israelieni ca să repare relațiile cu Iordania, interlocutorul arab cheie în conflict.

Departamentul de Stat și păstrarea status quo actual

Se pare ca Departamentul de Stat „s-a angajat să nu facă prea multe” și sunt „foarte orientați către status quo actual”. Acordurile Avraam i-au servit lui Trump ca o modalitate de a demonstra că problema palestiniană nu mai era importantă în lumea arabă. Întrebarea este dacă administrația Biden va extinde Acordurile Avraam către celelalte state arabe, recte Arabia Saudită, sau va susține ceea ce Lapid și actualul prim-ministru Naftali Bennett susțin în mod tacit „micșorarea” intensității conflictului israeliano-palestinian?. Ideea este că conflictul israeliano-palestinian nu va fi rezolvat în viitorul apropiat. Oficiali israelieni pot însă lucra pentru a reduce impactul de peste secole al conflictului cu palestinienii. Ideea îi aparține lui Naftali Bennett care l-a înlocuit pe Benjamin Netanyahu în funcția de prim-ministru al Israelului. El a promis, într-un discurs în parlament, la preluarea funcției, că va contribui la „reducerea fricțiunilor și reducerea conflictelor”. Deci, mai pe înțelesul nostru, în loc să țină cont de cerințele politice palestiniene, Israelul și aliații săi ar putea încerca să stimuleze viața economică palestiniană în speranța de a atenua tensiunile. Este o cale mai bună decât războiul. Biden va continua acest lucru, în parte pentru că acceptă „argumentul lui Bennett conform căruia guvernul coaliției stânga-dreapta a Israelului nu ar putea supraviețui unui proces de pace care necesită înființarea unui stat palestinian în Cisiordania și Gaza”, a scris diplomatul veteran american Martin Indyk într-un eseu. Reuniunile cu un nivel înalt de entuziast de la Washington, Tel Aviv sau Abu Dhabi nu pot ascunde realitate. Problema palestiniană nu este rezolvată.

Navetă diplomatică Washington Moscova

Cum spuneam, primul ministru Naftali Bennett are planificată o întâlnire la Moscova care va fi ulterioară celei de la Washington și se va concenra, în special, pe evoluția afacerilor nucleare în Iran dar se vor discuta și alte probleme specifice regiunii. Data stabilită s-ar putea schimba. Yair Lapid, ministrul de externe al Israelului, a vizitat Moscova pe 9 septembrie și s-a întâlnit acolo cu omologul său rus, Sergei Lavrov. El a discutat și posibila întâlnire dintre Bennett-Putin. Tema discuției dintre cei doi miniștrii de externe a fost generată, în principal, de recentele rapoarte ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) despre Iran. El devoalează o imagine îngrijorătoare a unui program nuclear care avansează rapid și fără o supraveghere internațională eficientă. Este programul nuclear iranian o problemă israeliană sau este o problemă globală? Eu cred că este o problemă globală, altfel nu am fi luat măsurile de la Deveselul. Iranul are vectorii care să transporte încărcătură nucleară. Nu are încă încărcătura. Lapid este la Washington acum la invitația lui Blinken cu care s-a mai întâlnit la Roma pe 27 iunie. Se va mai întâlni cu consilierul american pentru securitate națională Jake Sullivan și cu vicepreședintele Kamala Harris. Și în aceste întâlniri tema principală va fi Iranul dar și celelalte probleme din zonă precum Libanul. Israelul refuză, încă de la începutul creionării acordului nuclear, opțiunile pregătite de administrația Obama în Planul de Acțiune Comun (JCPOA) semnat cu Iranul de grupul de state care a negociat P5+1(China, SUA, Anglia, Rusia, Franța și Germania). Problema iraniană a fost, de asemenea, discutată la reuniunea din 5 octombrie de la Washington a Grupului consultativ strategic SUA-Israel. Tel Aviv-ul dorește formularea altor opțiuni. Consilierul pe probleme de securitate al președintelui Biden, Sullivan, s-a întâlnit cu omologul său israelian, Eyal Hulata, și cu o delegație interministerială israeliană pentru a face schimb de opinii cu privire la diferitele amenințări regionale cu care se confruntă Israelul. Au fost prezenții oficiali militari și oficiali din structurile de informații dar și diplomați din Israel. Primele probleme pe agendă au fost discuțiile de la Viena, privind Acordul nuclear cu Iranul, derulate de americani prin intermediul europenilor și al doilea punct noile drone iraniene devenite peste noapte un inamic critic la securitatea Israelului ele fiind utilizate inclusiv de Hamas din zona Libanului. Briefingul din 5 octombrie, de la Casa Albă, spune printre altele[3]:”Domnul Sullivan a subliniat angajamentul fundamental al președintelui Biden față de securitatea Israelului și se asigură în permanență că Iranul nu va construi niciodată o armă nucleară. Domnul Sullivan a explicat că această administrație consideră că diplomația este cea mai bună cale de realizat acest obiectiv, menționând totodată că președintele a precizat că, dacă diplomația eșuează, Statele Unite sunt pregătite să apeleze la alte opțiuni. ” Ce opțiuni nu ni se spune. Sunt mulțumiți israelieni cu asigurările lui Sullivan? Nu. Dovadă stau următoarele negocieri pe lista diplomatica a Tel Aviv-ului și toate pe fundalul unei întâlniri de la Moscova, din 6 octombrie, între ministrul iranian de externe Hossein Amir-Abdollahian și Sergei Lavrov. După întâlnire, Amir-Abdollahian a spus că discuțiile privind relansarea acordului nuclear al Iranului se vor relua în curând la Viena. Merkel, în turneu de rămas bun, se va întâlni cu Bennett și cu Lapid. Este o ocazie ca Bennett să-și reitereze mesajul referitor la Iran către europeni. Mai are Merkel o voce în Europa? În mod sigur da. Să nu uitam că Franța, din interese economice proprii, dorește reluarea discuțiilor cu Teheranul.

Trilaterala miniștrilor de externe (Blinken, Yair Lapid și Abdullah bin Zayed al-Nahyan)

Rob Malley principalul trimis al SUA pentru negocierile internaționale cu Iranul se va îndrepta zilele acestea către Emiratele Arabe Unite, Qatar și Arabia Saudită pentru a discuta planurile de rezervă cu aliații Washingtonului în cazul în care negocierile vor eșua. După o trilaterală cu miniștrii de externe din Israel și Emiratele Arabe Unite, Secretarul de Stat al SUA, Antony Blinken, a avertizat că „timpul se scurge” iar SUA va trebui să urmărească „alte opțiuni” dacă Teheranul nu va relua negocierile nucleare de la Viena. De asemenea Blinken a declarat că administrația va redeschide consulatul SUA de la Ierusalim, care funcționase ca o ambasadă de facto pentru palestinieni înainte ca Trump să-l închidă în 2018. Un sondaj[4] recent arată că mai mult de jumătate din palestinieni sunt mulțumiți de noile politici care fac viețile lor mai ușoare dar în același timp un număr similar, format din grupurile de rezistență armată, sunt împotriva ocupație israeliene.

De ani de zile, factorii de decizie americani au avertizat că status quo-ul israelian-palestinian este nesustenabil – și totuși pare să se susțină. Experții au avertizat împotriva mutării ambasadei SUA la Ierusalim, dar când Trump a făcut-o, nu s-a întâmplat nimic. Se simte la fel ca în anii 1970, când, de ani de zile, Sadat a amenințat războiul și nu s-a întâmplat nimic – până când într-o zi s-a întâmplat. Pentru a minimiza potențialul unei explozii de violență, Biden va trebui să încurajeze un proces de pace progresiv israeliano-palestinian pentru a reconstrui încrederea și a promova coexistența practică, la fel cum a făcut Kissinger în eforturile sale de a îndepărta Egiptul de conflictul cu Israelul. Bennett a propus modificări economice, cum ar fi permiterea mai multor palestinieni să lucreze în Israel, ca un pas inițial. Totuși, astfel de mișcări vor fi insuficiente pentru a da credibilitate unui proces care a fost atât de denigrat de eșecurile din trecut. Efortul necesită și un proces politic, deși unul modest și realist, care ar putea include o încetare a focului pe termen lung în Gaza și transferul mai multor teritorii în etape către controlul palestinian deplin în Cisiordania”-Martin Indyk[5]

Post Scriptum: Sergei Lavrov și secretarul de stat Antony Blinken au discutat, pe 6 octombrie, la telefon, despre modalitățile de salvare a acordului nuclear iranian, potrivit unei declarații a Ministerului de Externe al Rusiei. Administrația Biden speră să readucă Statele Unite la masa acordului nuclear, care a oferit Iranului scutirea de sancțiuni în schimbul limitelor programului său nuclear. Discuțiile de la Viena între Iran și grupul P5 (cei cinci semnatari Rusia, China, Franța, Marea Britanie și Germania)  au fost suspendate de la alegerea noului președinte al Iranului, Ebrahim Raisi, la sfârșitul lunii iunie 2021.


[1] Termenul Orientul Mijlociu definește o zonă generală, deci nu există granițe precise. Majoritatea geografilor consideră că acesta include Arabia Saudită, Armenia, Azerbaidjanul, Bahrainul, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Georgia, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordania, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatarul, Siria, Yemenul și teritoriile palestiniene (Cisiordania și fâșia Gaza).

[2] Ehud Olmert este un politician israelian, de profesie avocat. A fost prim ministru al Israelului din data de 16 aprilie 2006 și până la 31 martie 2009, ca lider al partidului de centru „Kadima” întemeiat de predecesorul sau, Ariel Sharon.

[3] Advisor Jake Sullivan Leading a Meeting of the U.S.-Israel Strategic Consultative Group OCTOBER 05, 2021 STATEMENTS AND RELEASES

[4] Palestinian Center for POLICY and SURVEY RESEARCH

[5] Martin Sean Indyk (născut la 1 iulie 1951) este diplomat și analist în relații externe cu expertiză în Orientul Mijlociu. A fost un om distins în diplomație internațională și mai târziu vicepreședinte executiv la Brookings Institution din Washington, D.C în perioada 2001-2018. El a luat concediu de la Brookings Institution pentru a servi ca trimis special al SUA pentru negocieri israeliano-palestiniene din 2013 până în 2014. În prezent este un membru distins la Consiliul pentru relații externe.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog