Direcția anunță onorata clientelă că „fumatul și mîncatul semințelor în sală e strict oprite cu bătaia”

Publicistul anunță prozatorul. Căutînd în folderul Istoria literaturii proletcultiste un exemplu de cronică teatrală devastatoare semnată de Mircea Damian dau în capitolul Resurecția publicisticii peste acest pasaj despre începuturile publicistice ale lui Eugen Barbu. Citez:

„Caracterul benefic pentru proză al acestor texte e dovedit de faptul că uneori activitatea publicistică se constituie într-o prefaţă la prozatorul de mai tîrziu. De fiecare dată cu rădăcinile în realitate, cîteva din însemnările tipărite de Eugen Barbu pe pagina întîi a ziarului Fapta de la sfîrşitul anului 1947, în cadrul rubricii «Faptă şi răsplată»: «Lăutarii» (21 decembrie 1947), «Mizerie» (23 decembrie 1947), La «Triumf» (30 decembrie 1947) par fragmente din «Groapa». Iată, în «Lăutarii», un text luat parcă din viitorul roman sau cel puţin dintre crochiurile acestuia:
«În groapă nunţile ţin cîte trei zile. Numai pungaşii ştiu să mai umple viorile cu hîrtii de o sută. Şi dacă mai ghicesc şi pofta naşului să-l usture la lingurică, le-a pus Dumnezeu mîna în cap. Oamenii sînt largi la buzunare şi nea Mitică le ştie chichirezul. Clempăie o dată pe sub nas şi fac cu oblonul la Ilie să umple burduful. Cînd îl deşiră o dată, hap şi Dumitru cu arcuşul în pahar, să-i ia piuitul».

Observaţia moral-psihologică stă în prim-plan:
«Cine i-ar vedea mîngîindu-şi plozii murdari, n-ar recunoaşte în ei pe veselii cîntăreţi care spun la ziuă glume fără perdea.

Altfel sînt trişti lăutarii, şi nea Mitică şi Ilie, şi Gheorghe, ăl cu mîna de fată mare.
Cînd rîd, pun mîna la gură, cu spaimă, să nu se supere cineva».

La «Triumf» e o capodoperă a genului, demonstrînd încă o dată virtuţiile de excepţie ale realului surprins de un prozator care ştie să pîndească epicul. Imaginea cinematografului e desenată în linii sigure, de mîna unui scriitor îndelung exersat:

«Deasupra uşii, ocol unde scrie Cinema Triumf spînzură o cutie de unde vocile artiştilor după pînză se aud pînă în stradă.
Un bec luminează afişul, Călăreţul fără frică, mister, crime, senzaţie!». Finalul e magistral: «Într-o clipă, zgomotul pistoalelor după pînză e acoperit de trosnetele bătăliei de la balcon.

Se face lumină şi soseşte patronul cu un sergent. Toată lumea ţipă şi şuţii o zbughesc pe lîngă cuşcă, unde caseriţa lucrează netulburată la un ciorap.
Cînd e din nou linişte, becul se stinge şi direcţia cinematografului anunţă onorata clientelă că fumatul şi mîncatul seminţelor în sală e strict oprite cu bătaia”.