Discursul lașității și rațiunea violenței obiective

„Fără violență! Stați în case! Evitați vărsarea de sânge! Dacă, Doamne ferește, se gândesc unii să recurgă la violență, vor plăti din greu. Nu trebuie riscat! Știm bine cum va reacționa puterea împotriva celor fără de putere.”

Iată un discurs auzit în aceste zile, în care mânia populară fierbe. Este discursul rațiunii sau cel al lașității?

Avem de a face cu un stat violent, care a declanșat teroarea de stat. Violența nu trebuie să fie numai fizică. Atunci când autoritățile statului au suspendat Constituția și acționează în afara legii, încălcând brutal contractul lor cu cetățenii, negând ordinea publică și aruncând societatea în haos, în disconfortul impredictibilității și la discreția abuzului instituționalizat, statul a devenit violent.

Aseară, în zi de sărbătoare, în piața Arcului de Triumf, trei echipaje de poliție opreau la întâmplare mașinile pentru a controla nu știu ce. Într-o democrație poliția oprește pe cineva numai dacă există indicii că acela a comis o ilegalitate sau dacă se caută un infractor periculos despre care se crede că stă ascuns în mulțime. Controale extinse ca acela la care mă refer sunt acte de teroare săvârșite de un stat în panică. Și după ziua de ieri, uzurpatorii puterii publice au de ce fi în panică. Răspunsul este, însă, stupid și sporește furia populară.

Când această furie crește, când încrederea în instituții dispare și când speranța unei înțelegeri între statul care refuză orice schimbare și cetățenii tratați de stat ca principalul pericol la adresa securității naționale, se spulberă, a reacționa la violență cu violență ține de legile fizicii, devine un fenomen obiectiv, dincolo de prudență și de calculele oportuniste ale oamenilor.

Când se ajunge acolo, curge sânge. A mai curs în trecut și va mai curge în viitor. Acesta este prețul inevitabil al libertății, demnității și, până la urmă, al fericirii. Libertatea, democrația și fericirea, înainte de a fi reguli de guvernare și mai presus de orice, sunt un mod de a gândi și trăi; un drept care nu se primește automat, ci se cucerește prin luptă și trebuie apărat în fiecare zi.

„Dacă pentru a supraviețui trebuie să te târăști, atunci ridică-te și mori!” – spunea perfect unul pe nume Jim Morrison.

Într-un stat violent și opresiv, în realitate, târându-te nici măcar nu „supraviețuiești”, ci subviețuiești; ești un mort viu, un cadavru ambulant. În atari condiții moartea este preferabilă vieții, iar cine nu știe să moară nu merită să trăiască.

Sigur că este mai bine fără violență. Dar dacă statul nu încetează violența și teroarea, în final românii vor prefera să moară decât să se târască la picioarele lui.

Azi șansa de a evita violența stă nu în îndemnurile la “calm și rațiune” adresate poporului (o rațiune care justifică sclavia și opresiunea este falsă, constituind doar alibiul lașității), ci în avertismentul adresat statului că dacă nu acceptă voința poporului intrarea cu acesta într-o confruntare care pe care, fără luare de prizonieri, este iminentă.

Oricât sânge inocent ar vărsa, într-o asemenea confruntare statul va pierde. Asta indiferent cât ar costa poporul și indiferent cât de târziu ar veni înfrângerea opresorilor.

Nu subestimați puterea celor fără de putere! Cei fără de putere sunt biruitorii istoriei.