„Disidenții” ante și postfactum

Odată cu trecerea timpului, legendele insuficient „demontate” ajung să reprezinte pentru publicul larg adevăruri absolute. Faptul este confirmat de foarte multe documente (de ordinul zecilor de mii), aflate – între altele – în Arhiva CNSAS. Mă voi referi doar la patru dintre acestea legate de un singur „episod” antedecembrist.

Pentru a-l pune pe cititor în temă, precizez că o NOTĂ a Securității (fără dată, însă – ținând seama de context – putem să o situăm la finalul lunii septembrie – începutul lunii octombrie 1988) semnala intenția „poetului Mircea Dinescu de a redacta un fel de protest pe care intenționa să obțină semnăturile mai multor membri ai Uniunii Scriitorilor”. Textul urma să fie definitivat peste câteva zile. Securitatea „a făcut rost” de varianta pusă în discuție. Iată documentul:

„Adânc preocupați de situația gravă a țării noastre, considerăm că tăcerea este în acest moment un act de demisie morală. Deoarece în cadrul instituțional al breslei scriitoricești și în presă orice formă de expresie este anulată, printr-o suspendare a tuturor activităților firești, credem că absența dezbaterilor publice favorizează proliferarea răului și permanentizarea lui.

Societatea românească cunoaște un moment de paralizie generală, care pune în discuție însuși destinul național, capacitatea de supraviețuire a poporului român.

Protestăm împotriva amplului program de distrugere a localităților sătești, a coșmarului demolărilor lăcașelor de cult și a centrelor istorice, acte de vandalism, capabile să arunce realitatea românească într-un neant istoric, să creeze disensiuni, punând în pericol buna înțelegere cu minoritățile naționale, amenințate, la rândul lor, cu pierderea identității și a tradițiilor. Condamnăm atentatele la mediul înconjurător, dislocarea omului din cadrul său natural, furia și inconștiența cu care sunt otrăvite pământul, aerul, apa, printr-o industrializare forțată, fără sens și eficiență economică. Suntem hotărâți să apărăm dreptul de expresie liberă a conștiinței artistice, protestând împotriva încălcării libertății de creație, a cenzurii reactivate în ultimii ani și a mijloacelor de intimidare practicate pe scară largă în toate instituțiile culturale. Spectacolul jalnic a scrisului obedient, jurnalistica de serviciu și de comandă, emisiunile penibile de televiziune, care se derulează în dezinteresul general al marelui public, ne repugnă și ne fac să cerem revenirea la o presă liberă, conștientă de propriile responsabilități în tradiția societății românești. Întreruperea contactelor culturale, atât cu țările vecine, cât și cu întreaga Europă, creează un fenomen de izolare vinovată a României, alienându-se de prietenii tradiționale și situându-se în ipostaza de obiect al dezaprobării generale.

A rămâne impasibil la spiritul de libertate și la eforturile sociale, politice și culturale din celelalte țări socialiste, înseamnă să ratăm o mare șansă pe care istoria ne-o oferă la acest sfârșit de secol.

O schimbare de orientare este necesară și în țara noastră, fiind singura modalitate de a ne scoate din mizeria și înfometarea care amenință prezentul și viitorul României”.

O altă NOTĂ a Securității, datată 7 octombrie 1988, conținea o Stenogramă amplă a dezbaterilor care au avut loc în casa socrilor lui Mircea Dinescu pe tema preconizatei Scrisori de protest. Discuțiile au durat câteva ore. Așa că, deocamdată, mă limitez la redarea unor fragmente:

„După orele 17:07, în cameră se află: Mircea Dinescu, Dan Deșliu, Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Aurel Dragoș Munteanu. Inițial, Dinescu se referă la discuția avută cu Buzura, prin care i-a transmis rugămintea de a veni la București. Buzura se pare că știa ceva de la Manolescu și i-a promis că va veni săptămâna viitoare. În continuare, discuțiile se desfășoară, textual:

Dinescu: D-lor, vreau să dau citire întocmitului text. Împreună cu Aurel (era vorba despre Aurel Dragoș Munteanu – n.n.) am stat la o aia mică, să avem o bază de pornire și, până la urmă, văd cum s-a rotunjit destul de bine, dar tocmai d-aia v-am… (nu termină) problema era cum să ne adresăm, erau mai multe chipuri, la început, la tovarășul (evident, era vizat Nicolae Ceaușescu – n.n.).

Deșliu: Aoleu, Doamne ferește!

Dinescu: Pe urmă, la Comitete, pe urmă, ne gândeam noi, pentru oamenii de bine, dar sună din România noastră. A spus, către Marea Adunarea Națională a RSR, Consiliul de Miniștri și CC al PCR, către tot ce e oficial, așa. Ăsta-i un pretext de fapt. Trebuie să avem… (e întrerupt).

Munteanu: Marea Adunare Națională?

Deșliu: Consiliul de Stat?

Dinescu: Da. Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat și CC al PCR.

Liiceanu: Nu Guvernului! Consiliul de Stat este el (Ceaușescu – n.n.). Și Marea Adunare Națională, a cărei emanație este Consiliul de Stat.

Deșliu: Ce înseamnă că este el? E un Consiliu!

Liiceanu: Mă rog, e un Consiliu, care nu prea este!

Deșliu: Nu-i nimic, ideea mea este că trebuie undeva specificat la început, că ne adresăm un organisme, nu?

Dinescu: Dar noi nu am, în text, băgat nimic cui ne adresăm, fiindcă aia e un pretext.

Deșliu: Trebuie dat peste nas de la început, după părerea mea.

Dinescu: Mă rog!”.

În legătură cu Scrisoarea-protest, în prima parte a discuțiilor, s-au formulat în special observații mărunte, iar deseori s-a divagat. Din momentul în care a venit Octavian Paler, cursul dezbaterilor s-a modificat întrucâtva:

„Paler: Nu ne putem permite să facem așa, un text impulsiv, un text nu că timid, și-am să spun și de ce. Părerea mea este că un act de solidaritate, în acest moment, a scriitorilor este și necesar și foarte important pe orice temă se poate centra. Și se pot găsi, cum spun eu, asemenea, mă rog, nuclee multe: putem face, de pildă, i-am spus lui Mircea Dinescu, să zicem, o chestie serioasă, argumentată perfect, articulată perfect, de pildă, cu atitudini care ar fi și spre demnitatea noastră și spre cinstea conștiinței noastre… (…) Acuma nu vreau să înșir cum sună argumentele, de pildă, dar făcut ca un document care să rămână, cum să spun eu, pe puncte, așa, foarte serios, să rămână chiar pentru istoria literară, chiar pentru istoria conștiințelor în această țară. (…) În felul ăsta, să facem noi un document foarte serios, foarte substanțial, de luare de atitudine în domeniul culturii. Așa ceva mie mi s-ar părea, cum să spun eu, o chestie temeinică, o chestie profundă, o chestie serioasă, care ar avea și un foarte mare ecou și ar avea, cred eu, și darul, cum se spune, să dizloce puțin ceea ce se întâmplă aici, cu noi. Există, o clipă, măi, Mircea, o asemenea treabă are, cum să spun eu, importanță dacă este semnată de mai mulți oameni, dacă este semnată de oameni de suprafață, de o anumită notorietate. Lista care a fost citită este o listă bună (în timpul discuției, s-a prezentat lista posibililor semnatari – n.n.). Eu mă tem, însă, că oamenii, după ce vor lua cunoștință de textul ăsta, nu vor mai fi nici jumătate, nici pe sfert… Mă rog, se poate să mă înșel, dar spun ce cred eu. Pentru noi, cu cât vom reuși să facem ca numărul oamenilor ce semnează să fie mai mare, cu atât lovitura, forța de șoc va fi mai puternică. Dacă putem face chiar o…

Dinescu: Vă-nșelați și-aici. Dar vă și spun de ce… (întrerupt).

Paler: Mă rog, dar nu fac aici o chestiune de competitivitate. Dar să facem ceva ca lumea. Astfel, dacă vor fi o sută de semnături în povestea asta, atunci va fi încă un adevărat coșmar pentru ei. Mă rog. Trebuie să ne gândim, de asemenea, zic că avem dreptul, cei care nu riscăm, mă rog, care nu avem niște slujbe, trebuie să ne gândim la cei care au niște slujbe și să nu-i punem în situația, cum spuneam, de a risca mai mult decât se poate.

Dinescu: Dacă pornim de la risc, domnule Paler, nu…”.

După consemnarea mai multor asemenea confruntări, NOTA Securității se încheie astfel:

„Liiceanu consideră că dacă se vor profila diferențe prea tari la orizont este nenorocire și Pleșu este de acord, după care, Pleșu continuă afirmând că dacă Dimisianu îi spune Getei (era vorba despre soția acestuia, Georgeta, prietenă a lui Paler – n.n.) va afla toată lumea ce s-a discutat aici, exprimându-și apoi îndoiala că s-ar putea ca miercuri (ziua din săptămâna următoare, fixată pentru o nouă întâlnire – n.n.), Paler și Dimisianu să nici nu mai vină. (…) La ora 22:00 pleacă și Pleșu, Liiceanu și Paleologu și în încăpere se face liniște”.

Cititorii au observat, desigur, că nu am recurs, de la inaugurarea rubricii de față, la comentarea textelor (interpretări, evaluări, critici etc.), ci m-am rezumat la unele precizări în vederea unei mai bune cunoașteri a contextului în care au fost emise documentele prezentate. Acum, îmi permit, totuși, o „mică” derogare. Exigențele formulate, bunăoară, de Octavian Paler (cu care am fost coleg la Radiodifuziune) ar fi avut un rost dacă propunea un text propriu. Remarca este valabilă și pentru alte intervenții ale participanților la întâlnire.

Acum, apare necesar să prezint câteva dintre urmările conclavului din 7 octombrie 1988. Redau, în continuare, fragmente din NOTA Securității, emisă la 12 octombrie 1988:

„În ziua de 11 octombrie 1988, s-au început discuțiile unii oameni din mediul creației literare, care preconizau redactarea și semnarea unei Scrisori de protest colectiv. Astfel, la Comitetul Municipal de Partid București au fost chemați Mircea Dinescu, Mircea Iorgulescu, Octavian Paler, președintele Uniunii Scriitorilor, Ștefan Augustin Doinaș. Totodată, la conducerea Universității București s-a discutat cu Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru și Romul Munteanu, iar la conducerea Institutului de Arte Plastice, cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu… În general, atitudinea adoptată de scriitorii respectivi a fost de înțelegere a măsurii luate de a se discuta cu ei, Mircea Iorgulescu, Octavian Paler, Șt. Augustin Doinaș afirmând că nu se vor antrena pe viitor la comiterea unor acte ce ar arunca o lumină defavorabilă asupra oamenilor de litere, promițând că vor veghea ca nici alți colegi să nu facă acest lucru. O atitudine rezervată a adoptat poetul Dan Deșliu, care a asigurat că nu va susține un protest colectiv, întrucât și-a expus punctele de vedere proprii într-un memoriu personal. Mircea Dinescu a pozat în victimă”.

Și acum, NOTA finală a Securității asupra cazului prezentat, document datat 21 octombrie 1988.

„În urma măsurilor întreprinse s-a renunțat la definitivarea textului scrisorii și obținerea de semnături. Totodată, au apărut disensiuni și suspiciuni  în rândul scriitorilor implicați în caz. Dintre persoanele care aveau cunoștință despre această acțiune s-au desolidarizat Gabriel Liiceanu, Mircea Iorgulescu, Alexandru Paleologu, Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ștefan Augustin Doinaș, îndeosebi de teama consecințelor pe care le-ar fi avut de suportat. Octavian Paler, care este preocupat de găsirea unor modalități prin care să se facă cunoscute organelor superioare de partid și de stat frământările din rândul oamenilor de cultură, consideră că acestea nu trebuie să iasă în afara cadrului legal și să îmbrace caracter politic. Recent, a solicitat să fie primit de către tovarășii Nicolae Croitoru (secretar cu propaganda al Comitetului Municipal de Partid București – n.n.), Gheorghe Sprințeroiu (șef adjunct al Secției de Propagandă și Presă a CC al PCR – n.n.) și Mihai Dulea (vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste – n.n.). Din rândul persoanelor vizate, Ana Blandiana, Romul Munteanu, Ioan Alexandru, Gabriela Adameșteanu și Dan Laurențiu au afirmat că nu vor accepta eventuale propuneri de a adera la o acțiune de acest gen (…). În ceea ce-l privește pe Mircea Dinescu, acesta și-a manifestat dezamăgirea în legătură cu lașitatea unor scriitori, pe sprijinul cărora conta, nemaisperând la finalizarea acțiunii”.