Disprețul autocraților ruși față de viața omenească

M-am operat la ochiul stîng de cataractă. Întors acasă, îmi dau seama cît de greu e să citești cu un singur ochi. Trudesc totuși pentru a mai parcurge cîteva capitole din Cronica țarilor ruși de David Warner. N-am luat cartea cu mine la clinică, pe de o parte, deoarece are litere mici, pe de alta, din teama că titlul ar putea stîrni reacția vreunui tembel român antirus de moment, care se dă huța pe facebook, fudul că participă la marile schimburi de idei, care nu sînt altceva, decît schimburi de supozitoare. Deși e dificil să citești cu un singur ochi (cum o fi reușit să guverneze chiorul Armand Călinescu?), totuși reușesc să înaintez în istoriile halucinante despre fanteziilor de autocrație ale țarilor ruși.

Putere absolută au avut și Împărații romani și Regii perși și califii și sultanii. Conștiința puterii s-a manifestat prin multe gesturi menite a dovedi că ei sînt tari și mari. La nici un dictator, nici măcar la Ginghis Han n-am întîlnit însă fenomenul, tipic țarilor ruși, pe care l-aș numi Exploatarea fanteziei în materie de cruzime, de abuz, de putere nemărginită. La cei mai mulți dintre atotputernicii din istorie, asasinatele, crimele au avut un scop: Cel de a păstra sau de a cuceri puterea.

La țarii ruși crimele, abuzurile, faptele inumane țin mai degrabă de nevoia de a nu se plictisi decît de voința de a păstra puterea. Îmi notez ca exemplu, lungit în pat și chiorîndu-mă la paginile cu litere mici, una din numeroasele fantezii morbide ale țarinei Anna, care a domnit între 1730-1740:

„PALATUL DE GHEAȚĂ

Principala țintă a umorului crud al împărătesei Anna, Prințul Mihail Alexeevici Golițin, a fost obligat să imite în public o găină care clocește ouă drept pedeapsă, pentru că se căsătorise cu o italiancă și se convertise la catolicism. După moartea soției, Anna l-a forțat pe Goliţin să se căsătorească cu una din doamnele ei de onoare, pe nume Kalmyk. Mirilor li s-a ordonat să-şi petreacă noaptea nunții într-un sofisticat palat de gheață construit pe rîul Neva acoperit de sloiuri în iarna aspră din 1739-40. Anna a aranjat transportul acestora într-o cușcă așezată pe spatele unui elefant. Palatul, construit în stil paladin, a costat 30.000 ruble. Avea fațada decorată cu statui de gheață, o grădină cu copaci și arbuști sculptați în gheață și o cameră de baie de gheaţă. În interior, mobila și accesoriile erau toate din gheață.

Arhitectul Petru Ieropkin, a fost șeful Comisiei de Dezvoltare Sistematică a St. Petersburg-ului înființate de Anna după distrugerea orașului în incendiul din 1737. Ieropkin a fost decapitat în 1740 pentru presupusa lui implicare într-o conspirație împotriva împărătesei.” (David Warnes, Cronica Țarilor Ruși. Prezentarea Conducătorilor Rusiei Imperiale domnie după domnie, editura M:A.S.T, 2001)

Henri Troyat, mult mai bun cunoscător al rușilor, face din afacerea Palatul de Gheață temei pentru unele dintre cele mai gogoliene pagini de proză scrise de Istorie:

„În galeria grozăviilor umane cu care se mîndrea împărăteasa, preferința ei se îndrepta spre o bătrînă calmucă uscățivă, a cărei urîțenie îi îngrozea chiar şi pe preoţi, dar care se arăta fără pereche în inventarea celor mai oribile strîmbături. Într-o zi, calmuca exclamă, glumind, că i-ar plăcea să se mărite. Imediat, inspirată, împărăteasa imaginează o farsă de zile mari. În mica trupă de bufoni a Curții, dacă toți sînt experți în strîmbături și năzdrăvănii, unii nu sînt propriu-zis diformi. Acesta este cazul unui nobil de viță veche, Mihail Alekseievici Galițîn. Statutul lui de «nebun imperial» îi asigură o sinecură. Văduv de cîțiva ani, el este brusc avertizat că Maiestatea Sa i-a găsit o nouă soție și că, în extrema ei bunătate, este gata să-şi asume organizarea şi cheltuielile ceremoniei nupțiale. Împărătesei i se dusese vestea de neobosită «codoaşă», așa încît nu era cazul să i se ceară explicații. Totuşi, pregătirile acestei nunți par cel puțin neobişnuite. Conform instrucțiunilor țarinei, ministrul de cabinet, Artemie Volînski, construiește în grabă pe malurile Nevei, între Palatul de Iarnă şi Amiralitate, o casă încăpătoare din blocuri de gheaţă sudate prin stropire cu apă caldă. Lung de douăzeci, larg de șapte şi înalt de zece metri, edificiul comportă, sus, o galerie cu statui şi colonade. Un peron cu balustradă conduce spre un vestibul în spatele căruia se deschide apartamentul rezervat cuplului. Se află aici un dormitor cu un pat mare, alb, ale cărui perdele, perne şi plăpumi au fost sculptate în gheaţă. Alături – un closet, şi el tăiat în gheață, stă mărturie pentru grija pe care o poartă Maiestatea Sa pentru comoditățile intime ale «protejaților săi». Mai încolo, o sufragerie cu aspect la fel de polar, dar prevăzută cu bucate variate şi veselă de gală, asteptîndu-şi comesenii pentru un festin superb și dîrdîitor. În fața casei există tunuri de gheață, cu ghiulele din acelaşi material, un elefant de gheață, capabil să arunce apă înghețată la o înălțime de douăzeci și patru de metri și două piramide de gheață în interiorul cărora sînt expuse, pentru a-i încălzi pe vizitatori, imagini umoristice şi obscene.

La convocarea expresă a Maiestății Sale, reprezentanți ale tuturor raselor imperiului sînt invitați sa asiste, îmbrăcați în costume naționale, la marea petrecere dată în cinstea nunții bufonilor. Pe 6 februarie 1740, după binecuvîntarea rituală de la biserică a nefericitului Mihail Galițîn și a bătrînei calmuce dichisite, un cortegiu de carnaval, asemănător celor îndrăgite de Petru cel Mare, se pune în mişcare în dangătele dezlănțuite ale clopotelor. Ostiaci, kirkizi, finlandezi, samoiezi, iacuți, mîndri de costumele lor tradiționale, defilează pe străzi sub privirile aiurite ale unei mulțimi care aleargă din toate părțile la vestea unui spectacol gratuit. Unii participanți la mascaradă călăresc pe cai de o rasă necunoscută la Sankt-Petersburg, alții au încălecat un cerb, un cîine, un țap sau se leagănă hilari pe spatele unui porc. După ce trece prin fața palatului imperial, procesiunea se oprește în dreptul «Manejului ducelui de Curlanda», unde se serveşte o masă întregii asistențe. Poetul Trediakovski recită un poem comic şi, sub ochii împărătesei, ai Curții și a «tînărului menaj», perechile execută dansuri folclorice, acompaniate de instrumentele folosite în ținuturile lor.

La căderea nopții, veseli, dar în ordine, toți pleacă spre casa de gheață care, în umbra crepusculară, scînteiază la lumina a mii de torțe. Maiestatea Sa veghează personal la culcatul mirilor în patul înghețat și se retrage cu un surîs obscen. La toate ieșirile sînt plasați paznici pentru a împiedica porumbeii să fugă din cuibul dragostei și al gheții înainte de apariția zorilor. (…)

Ca printr-un miracol, bufonul seniorial şi hidoasa lui soție au scăpat, după spusele unor contemporani, doar cu o răceală zdravănă şi cîteva vînătăi din această încercare de congelare nupțială. Ar fi obținut chiar, se mai spune, sub domnia următoare, dreptul de a pleca în străinătate, unde calmuca ar fi murit după ce a născut doi fii. Cît despre Mihail Galițîn, acesta, defel descurajat de aventura lui matrimonială la o temperatură atît de joasă, s-ar fi recăsătorit şi ar fi trăit fără griji pînă la adînci bătrînețe.” (Henri Troyat, Teribilele țarine, editura Lider, București, 2008)

Despre Elisabeta (1741-1761) se spune că „Suferind de insomnie cronică, ea avea obiceiul să roage cîte o doamnă din suită să-i gîdile picioarele în timp ce-și aștepta în pat amantul”.

Tot despre Elisabeta Cronica țarilor ruși scrie:

„Ea însăşi decidea ce este la modă, pedepsind orice femeie care o eclipsa ca aspect exterior sau vestimentație. După moartea ei, Petru III a descoperit un dulap în Palatul de Vară în care se aflau 15.000 de rochii. «Metamorfozele» sau balurile mascate organizate de ea erau detestate de curteni și diplomați, care erau nevoiți să apară în veșminte de bal şi să prezinte omagiile unei împărătese costumate în marinar olandez.”

Sînt zeci de astfel de exemple de fantezie crudă a țarilor ruși.
De ce se dedau la astfel de cruzimi?
Din dispreț față de tot ce e omenesc.

Firește puterea corupe, dar nu pînă la un asemenea nivel încît autocratul să nu realizeze că în fața sa stă un om și nu un stîlp. Pentru țarii ruși nu există oameni. Există doar supuși absoluți care nu vor cuteza niciodată să bombăne față de cruzimile tale.

Acest dispreț față de viața omenească traversează întreaga istorie a Rusiei, inclusiv a variantei sale sovietice. Stalin a trimis milioane de ruși la moarte știind că pentru ruși viața e un fleac. Iobăgia ia în Rusia proporțiile transformării ființei omenești în simple vite de povară. Elisabeta a propus un cod juridic potrivit căruia iobagul rus era tratat mai rău decît tratau păgînii sclavii:

„Nobilimea posedă deplină autoritate fără excepție asupra oamenilor și țăranilor de sex feminin și masculin și asupra proprietăților lor, excepție făcînd curmarea vieții, pedepsirea cu cnutul şi aplicarea torturii. Astfel, fiecare nobil este liber să-i vîndă sau să-i dea ca gaj pe acei oameni şi țărani ai lui, să-i dea ca zestre şi ca recruți, să-i angajeze prin contract, să-i elibereze sau să-i pună să muncească şi să-şi cîştige existența o perioadă, să dea văduvele şi fecioarele în căsătorie unor oameni din afară, să-i transfere dintr-un sat în altul, să-i învețe arte şi meşteşuguri, să le permită bărbaților să ceară în căsătorie şi femeilor să fie luate în căsătorie după voința lui, să-i folosească în armată, la muncă sau misiuni şi să le aplice toate pedepsele cu excepția celor descrise mai sus şi să-i predea tribunalelor ca să fie pedepsiți de acestea şi, cu consimţămîntul lui, să li se acorde iertarea şi să fie scutiți de respectiva pedeapsă.” (David Warnes, Cronica Țarilor Ruși. Prezentarea Conducătorilor Rusiei Imperiale domnie după domnie, editura M:A.S.T, 2001).

Sîntem la jumătatea secolului al XVIII-lea nu în primul secol al Istoriei omenirii. Cei pe care stăpînii îi puteau căsători cu cine le trecea prin cap erau oameni și mai aleși ruși. Ca să faci un asemenea cod îți trebuie un infinit dispreț pentru cel căruia i se spunea Trestie gînditoare.