Disprețul omului cinstit față de politică

Notă. Din volumul, 4 Publicistică, Opere de Ion Vinea, rețin rîndurile prin care publicistul descrie disprețul omului cinstit față de politică. Tot ceea ce nota pe vremuri marele poet e valabil și azi cu vîrf și îndesat:

„Mahalagiul, cinstit pînă la granița tejghelei sale, iubitor de provocări, discuțiuni politice și aprecieri strategice, are un cuvînt care-i rezolvă chestiunile prea încurcate, întocmai ca sabia lui Alexandru, tăind nodul gordian: «politică». De cîte ori se află în fața unui fapt cu multiple aspecte, împletit din versiuni felurite și contradicții evidente, complicat cu măsuri abuzive și urmat de acțiuni nelegiuite, ceva simplu și încîlcit, murdar și curat, puturos și îmbălsămit, cules din polemicile gazetelor de partid, din dezbaterile parlamentare, din discursurile oficiale, și se întreabă asupra acestui subiect cu nedumerire și se sfătuiește și se scarpină în cap, se revoltă și se resemnează, atunci cuvîntul magic îi fulgeră luminos prin beznele minței: politică! E ceva înalt și distant pus deasupra sufletelor profane, celei mai pătrunzătoare înțelepciuni; ceva care nu se pricepe de orișicine; care scuză și tîlcuiește acțiunile conducătorilor: politică!”

*

Fapte. Nae Ionescu face din cînd în cînd și muncă de reporter. Din realitatea bogată a țării el scoate fapte care ating gogolianismul prin aburditatea lor. Iată unul descris în tableta La Cîmpina…, din Cuvîntul, 23 septembrie 1928:

„La un kilometru înainte de intrarea în oraș, prietenul care stetea la volan încetinează: «Cîmpina! Aici abia te poți mișca. 20 de kilometri pe oră ai voie să faci. Dar e mai bine să nu-i faci nici pe ăștia. Căci la fiecare colț de stradă te așteaptă procesul de contravenție. Din chiar senin. Iar o contravenție de viteză aici, asta însemnează cel puțin 20.000 lei și două călătorii la Cîmpina».
Am dat din umeri. Exagerări de automobilist doritor de viteză. Dar nu au trecut trei zile de la această convorbire, și iată-ne cercetați la redacție de un cetitor. Avocat, cu însărcinări oficiale din partea unui minister. A avut nenorocul să treacă cu mașina prin Cîmpina. A trecut pe lîngă un gardist, doi, trei. Al patrulea l-a fluierat. A oprit. Dar nu a avut vreme să afle de ce e vorba. O lovitură de măciucă i-a spart geamurile automobilului. Și urmă – o ploaie de înjurături. Scandal și alai. Și cu tot alaiul – la poliție.

Bietul avocat răsufla. Eh, în sfîrșit, la poliție o să poată vorbi cel puțin cu un comisar, o să știe de ce e vorba, o să capete o satisfacție pentru sălbateca brutalizare. Nu se știa omul vinovat cu nimic. Contravenție la viteză? Nici atît măcar!

La poliție era însuși d-l polițai. În persoană. Dar «contravenientul» nu a avut vreme să plaseze măcar un cuvînt. D-l poliția are metoda sa proprie: ia «maul» reclamanților. Deci, din gura polițaiului, bietul avocat, care a avut nenorocul să treacă în automobil prin Cîmpina, a trebuit să asculte o altă serie de zbieretee, răgete, înjurături surugiești, peste care răsuna triumfător amenințarea: «La beci cu el!».

Cum s-a descurcat «reclamantul», cum a ajuns pînă la noi în redacție, Dumnezeu știe. Dar, trei zile de la această afacere, tremura încă de indignare.

Șef al d-lui polițai de la Cîmpina e ministrul de Interne. Nu a auzit nimic domnia-sa de isprăvile acestui subaltern, spaima miilor de automobiliști care trec pe șoseaua Ploiești-Predeal? Nu se poate face ordine – căci, desigur, ordine trebuie să fie – decît prin această bestială teroare care se exercită asupra călătorilor?

Ce va face avocatul maltratat, e treaba lui. Noi credem însă că e de un interes general ca Ministerul de Interne să ia măsuri. Altfel, va trebui să îndemnăm pe automobiliști să nu se aventureze a intra pe barierele Cîmpinei, dacă nu sînt în stare să se apere singuri.”