Doamnelor și domnilor, s-a resetat lumea!

Încă de când Șocul viitorului a dezvăluit concluziile Clubului de la Roma, conform căruia lumea se dezvoltă în spirală, ajunge la un înalt nivel de tehnologie și apoi se autodistruge, luând-o iarăși de la început, când punctul acela în mișcare „mult mai mic ca boaba spumii” ajunge iarăși să devină „stăpân peste marginile lumii”, încă de atunci se sugera intenția de resetare a lumii. Iată că a sosit momentul. Poate că sunt primul martor al acestui măreț și unic eveniment..

Mă pregăteam să ies să fac ceva cumpărături. Nu multe, pentru că banii așa ne-au fost resetați încât dacă depășim „cota” zilnică riscăm ca pe la sfârșitul lumii să lălăim de foame ca lingurarii lui Creangă. Mă rog! Păcatul meu este că mă tot iau cu vorba! Promit să încerc să n-o mai fac. Prin urmare, iată de unde a apărut revelația mea. Înainte să ies pe ușă, sună telefonul. Îl găsesc mereu în ultima clipă, deși de fiecare dată îl pun undeva unde să-l găsesc imediat ce-l aud. La celălalt capăt, o voce de copil mă întreabă: „Nu te simți prea bine?”. Nu știu ce să răspund pe moment așa că vocea aceea continuă: „Să nu-ți faci probleme! Vei fi bine pentru că ne rugăm pentru tine!”. Abia apuc să mulțumesc că telefonul se închide. Uluită de acest moment, am ieșit în stradă. În fața mea apare o femeie cu o fetiță de vreo 4 anișori, foarte frumușică și vorbăreață. De cum am ajuns aproape de cele două, fetița a alergat și m-a îmbrățișat:
— Ești frumoasă! Nu-i așa că ești fericită?

Întrebarea ei m-a șocat. Probabil zâmbeam la gândul telefonului de adineaori, dar de aici și până la intuiția acestei fetițe nu era decât uimire și un mare semn de întrebare.
— Da, draga mea! Mă simt suficient de bine! Așa că am toate motivele să fiu fericită!, o asigur eu, mințind în bună parte.
— Te rog să vii cu noi în parc! Te rog!

Fetița m-a apucat de mână și încerca să mă determine să o urmez. Doamna care era cu ea, cred că era bona fetei, mi se adresează uimită: „A prins drag de tine, fată dragă!” Un fior mi-a traversat coloana vertebrală ca un scurtcircuit. De când părinții mei nu mai sunt, nimeni nu mi-a mai spus „fată dragă”. Am negociat cu fetița, pentru că nu prea aveam, nu știu exact ce nu aveam, timp sau bună dispoziție, și i-am promis că, altă dată, când ne mai întâlnim le voi însoți în parc. Fetița și-a desfăcut brașele din jurul meu și m-a rugat să promit că mă voi ține de cuvânt.

Mi-am continuat drumul. Am mers la magazin. Parcă ziua mea se înseninase. În suflet păstram un zâmbet, pe care ezitam să-l afișez. Am luat pâine și un flacon de apă, apoi m-am așezat „disciplinată” la coada destul de consistentă, la care oamenii cu cărucioarele pline își așteptau rândul. În fața mea era un bărbat între două vârste, destul de solid, dar plin de transpirație. Mă gândeam că ori venea de la muncă, ori cumpărăturile erau pentru el o adevărată corvoadă. Nu mi-am terminat gândul, că bărbatul, căruia acum îi vedeam fața jovială, cu niște ochi albaștri ca cerul, acoperiți de o pereche de ochelari de vedere, s-a întors spre mine și mi-a spus:
— Treceți în față, că doar văd că nu aveți decât aceste două produse!

Când a rostit invitația de a trece în fața lui și cei care erau mai aproape de casă mi-au făcut loc să trec, să nu mai stau la coadă. Nu știam ce să înțeleg. Oare se vedea pe fața mea că ceva nu este în ordine sau… pur și simplu s-a resetat lumea? Am plătit și am pornit agale spre locuința mea. În fața casei, un vecin îmi curăța mașina, care era încărcată de zăpadă. M-am oprit nedumerită:
— Aceea este mașina mea! Am rostit cu o voce ezitantă, crezând că a încurcat mașinile..
— Da, știu! Mi-am deszăpezit mașina mea și m-am gândit să o scot de sub nămeți și pe a dumneavoastră, pentru că era singura din parcare plină de zăpadă și poate aveți nevoie de ea…
— Mulțumesc mult, dar nu cred că voi circula pe vremea aceasta și, mai ales, nu știu cum să vă răsplătesc!
— Nicicum! Am făcut-o pentru că așa am simțit că trebuie! Poate că aveți nevoie, totuși, să mergeți undeva și vă îngheață mâinile încercând să o scoateți de sub atâta zăpadă.

Am intrat în apartament și m-am așezat pe un fotoliu. Mi-au curs lacrimile. Nu știu dacă de bucurie sau de o adâncă tristețe pe care o purtam în suflet de mult prea mult timp. Acum eram sigură de un lucru și anume că s-a resetat lumea, spre binecuvântarea tuturor. Altă explicație nu găseam.