Don’t Look Up (Uită-te în zambilică)

Floarea cea vestită de pe leșul presei de odinioară, în frunte cu The Guardian, s-a repezit să explice publicului ambetat de spaime că „se vrea un avertisment burlesc asupra încălzirii globale, dar, fiind plin de critici superficiale și îngâmfare, eșuează în transmiterea mesajului”. E cam totuna cu a spune că Nașul e un film care vrea să promoveze dieta sănătoasă, dar nu reușește, fiindcă e prea subtil și plictisitor. Pentru că numai de critici superficiale și îngâmfare nu poate fi vorba!

Da, Don’t Look Up e un poem burlesc plin de actori buni, de poante, unele chiar foarte bune, de oglinzi grotești și de… mesaje. Dar niciunul nu are legătură cu încălzirea globală, așa cum tot macină flașnetele presei năimite, ci doar cu stadiul avansat de demență al civilizației occidentale. Și e destul de reușit, are șanse bune să rămână în istorie mult peste Idiocrația, parodia futuristă de acum vreo 15 ani. Bineînțeles, cu condiția să mai aibă suficienți spectatori capabili să înțeleagă despre ce e vorba. Cei fugăriți de viruși, încălzire globală, trecut sclavagist și alte Erinii ar face mai bine să se uite în continuare la televizor sau în telefonul lor bio.

Și totuși, virulența și amploarea criticii din film creează un punct slab. Acoperă prea multe cohorte: clasa politică, clasa corporatistă, presa, rețelele sociale – cam toate fierbințelile epocii recente. E greu de crezut că sursa principală de inspirație a poveștii a fost criza sanitară actuală. Un scenariu atât de complex nu se scrie peste noapte și un film atât de greu nu se turnează într-o lună, două. Dar nu se poate exclude o intuiție pregnantă a stării de fapt care în 2020 n-a făcut decât să deschidă fălcile și să ne arate colții: un munte de idioțenie aglutinată în timp și ridicată la rang de virtute (politică, educațională, medicală, socială în general) se îndreaptă spre noi cu mare viteză. Suntem dispuși să acceptăm asta sau nu? În fond, autorii filmului n-au făcut decât să mute într-un context hollywoodian observații care ne uluiesc zi de zi, mai ales în ultimul an. Am devenit o specie care se uită din ce în ce mai puțin în sus, și asta e deja o mare problemă. În urmă cu un secol, Anatole France se credea mare poet când scria despre cățelușul domnului Bergeret că „nu privea niciodată albastrul cerului necomestibil”. Dar uite că azi zicem asta despre oameni, fiindcă o mare parte dintre ei consideră necomestibilă realitatea din jurul ecranului.

Desigur, asta nu împiedică pe nimeni să fie fericit. Necazul e că fericirile de plastic și mucava nu durează. Au nevoie de multă materie primă, iar materia, bat-o vina, are un mare defect: e finită. Într-un film sârbesc foarte delicat (Sveti Georgije ubiva Aždahu – Sfântul Gheorghe omoară balaurul), Gavrilo (Princip, pentru cei interesați de parodii istorice) zice: „Porcii sunt singurele animale care nu știu că soarele există. Din cauza gâtului… Nu se pot uita în sus, la cer. Se uită doar în jos, în noroi.” Și i se răspunde cu mult tâlc: „Și tot sunt fericiți.” Ferească sfântul de așa fericire!