Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

Drumeț povestitor într-o lume care nu mai vede

Aproape în fiecare zi dau de o imagine care mă întristează și care tinde să devină un mod de viață. Oamenii nu mai văd, despre auzit, nici vorbă. Dacă nu sunt în grup, dar uneori chiar și atunci, sunt absenți sau se uită în telefoane. Într-o zi, pe o femeie în toată firea era să o calce tramvaiul. Vatmanul claxona de mama focului, lumea țipa la ea, dar nu avea nicio treabă: dădea un mesaj sau se uita pe o rețea de socializare. Și-atunci, cum să vezi ce este în jur? Cum să vezi bucurii, dar și necazuri, cum să vezi dureri, cum să vezi că omul care trece pe lângă tine nu-i doar o simplă umbră?

Poate că am acest dar, „să văd știrea”, cum se spune în presă, dar mie îmi place teribil să privesc în jur, interacționez ușor cu lumea (dacă am cu cine, fiind toți cu nasu-n telefon) și sunt foarte curioasă.

Am adunat câteva texte, mai vechi și mai noi, pe care vi le prezint astăzi. Au făcut, pe Facebook, mare vâlvă, dar nu despre asta este vorba. Slavă Domnului, nu am vanitatea notorietății născută din like-uri. Sau, nu o mai am. De asemenea, sunt autoarea a două ziceri care circulă intens.

„România este un ospiciu în care pacienții au preluat controlul” și „Americanii au pierdut toate războaiele, dar după au făcut niște filme de stă mâța-n coadă”. Astea sunt, așa de amuzament, însă textele de mai jos sunt o încercare de a crea punți între noi și noi.

Dragostea care nu știe de avuție

Acum, pe drumul care duce la piața din Bucureștii Noi. În fața mea mergea o mamă sărmană cu copilul, o fetiță cam de 3 ani. Mergeau încet, dar am rămas în spatele lor. (Dacă nu ne grăbim ca disperații și dacă ridicăm ochii din telefon, putem vedea la orice pas o poveste, despre care am spune că e inventată dacă o auzim de la alții). Femeia împingea un cărucior de copii, unul cules, probabil, dintr-un container de gunoi. Dar era atât de mândră că are acel cărucior. Fetița privea cu interes la tot: la mașini, la oameni, la copaci. Când trecea câte un om, femeia se uita la copil, vrând parcă să se asigure că nu e atentă, și spunea în șoaptă: Îmi dați, vă rog, și mie ceva? Nu i-a dat nimeni nimic, nici măcar nu se uitau la ea. La un moment dat, fetița s-a dus sub un copac și a ales trei frunze căzute. Deși erau și galbene, ea le-a adunat pe cele verzi. A alergat spre mama ei chiuind de bucurie. „Ia, mami, că te iubesc!”. Femeia s-a pus în genunchi în fața copilului și a cuprins-o cu brațele, iar ea s-a cuibărit la pieptul ei. Aveam în față contopirea sărăciei, din care răzbătea o fericire infinită. Până când, din spate a venit o babă sclifosită, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. „Dați-vă la o parte!”, a poruncit ea cu o voce stridentă, de stăpână căreia i s-au pus slugile pe cărare. Femeia s-a ridicat cu fetița în brațe și s-au retras îmbrățișate sub copac. (20 august 2021)

Îmi pare rău, iartă-mă!

Dacă sunt supărată, am dreptul să fiu supărată, dar nu am dreptul să fiu rea și nedreaptă. Și-mi pare rău când sunt rea și nedreaptă. Eram la un mall și mâncam ceva. Mai aveam puțin în farfurie, a venit un băiat care strângea de pe mese, după ăia care nu catadicseau să își ducă tava pe stativ, și a întins mâna să-mi ia farfuria. Și l-am repezit. Când coboram scările rulante, mi-am amintit privirea lui. Atât de mult m-a durut că l-am întristat, se vedea pe el. Era un tânăr slăbuț, mai brunețel. Mă gândeam: Dacă era copilul meu? Mi-ar fi plăcut să-l trateze așa cineva? Când am ajuns jos, am luat scările în sens invers și l-am căutat. Nu-l găseam nicăieri. Le-am întrebat pe vânzătoare și una mi-a răspuns că poate e în spate și m-a condus. Stătea pe o cutie, cu o farfurie pe genunchi și mânca. M-a văzut și s-a albit tot. M-am așezat lângă el, pe o altă cutie. I-am spus că-mi pare rău că l-am repezit și că îl rog să mă ierte. Răspunsul lui m-a întristat: „Doamnă, stați liniștită, sunt obișnuit”. I-am spus că nu este normal să se obișnuiască să fie jignit și să nu mai permită nimănui să-l rănească. Nimănui. La plecare, m-a petrecut cu privirea în care se oglindea un nerostit „mulțumesc” și un zâmbet timid i-a înflorit în colțul buzelor.
Cât de multe am îndrepta dacă ne-am întoarce și am spune: Îmi pare rău, iartă-mă! (August, 2019. București)

Anul trecut, șapte milioane de oameni au murit de foame

Acum, la un „împinge tava”, în apropiere de Piața Victoriei. Tânărul care servea avea o viteză uluitoare, dar și dădea sugestii. Doamnei din fața mea i-a spus să ia mămăligă, nu pâine albă. „Că e mai sănătoasă. Sau, puteți să mâncați fără nimic. Acum sunteți bine, dar să nu mai puneți pe dvs”. Doamna s-a conformat și a luat mămăligă. Mie îmi place varza și nu mănânc pâine. Iau ce iau și cer și salată de varză. „Fără pâine, da? Felicitări!”, îmi spune tânărul. Observ că e mai puțină varză decât de obicei și îmi spun că au micșorat porțiile. La casă, 11,50, adică mai puțin decât era de obicei. Observând mirarea mea, doamna de la casă îmi spune că am o jumătate de porție de varză. Îi spun că eu aș fi vrut o porție. Tânărul: „V-am pus jumătate, că vă ajunge. Dacă nu, veniți și vă dau cât vreți. Fără bani” Într-adevăr, a fost suficient. La plecare, mă saluta vesel și îmi spune: „Nu aruncăm mâncarea. Știți câți oameni nu au ce mânca?”. Drag mi-a fost. Cei care mă cunosc, știu de cât timp lupt împotriva risipei alimentare. (19 august 2021)

Micuțele negustorese

Eu umblu foarte mult pe jos, prin urmare traseele din oraș, mai ales drumul spre casă, mi se par foarte plictisitoare. De aceea, sunt foarte atentă la oameni, la întâmplări. Astăzi, că tot aveam timp, am zis să vin spre casă prin partea din cartier pe unde nu prea umblu și pe unde sunt case, nu blocuri. E o zonă în care stau oameni cu bani. Nimeni nu circula pe acolo. În fața unei case era amenajată, pe două scaune, un fel de tarabă. Lângă, două fetițe cam de 7 și 6 ani. Foarte frumoase, blonde, bine îmbrăcate. „Bună ziua. Doamnă, vreți să vă uitați la brățările noastre?”, m-a abordat cea mai mare. Am zâmbit și m-am apropiat. M-a surprins accentul lor. R-ul franțuzesc, un pic de accent maghiar. Am început să discut cu ele. Mi-au spus că ele au făcut bijuteriile, mi-au explicat din ce. Erau fermecătoare cu accentul lor. De fapt, accentele. Le întreb cum le cheamă și-mi spun două nume franțuzești foarte frumoase. Le întreb dacă au locuit în Franța. „Tata e francez. Mama e unguroaică.” Fac ochii cât cepele. „Și unde locuiți?” „Acum aici”, și-mi arată cu mâna casa din spate. Și în Lyon”. „Și acasă ce limbă vorbiți?” „Franceză, maghiară și acum și română. A zis mama că e bine să știm. Și am învățat repede, e o limbă frumoasă. Micuța completează: „Și avem prietene românce, vrem să ne înțelegem cu ele când ne jucăm”. Dincolo de gard începe să latre un câine. Cea mare îi spune, românește, să tacă. Cea mică chicotește: „Și pe câine l-am învățat românește.” Eu mă uitam la ele de parcă erau niște personaje care au descins dintr-un OZN. Nu vorbeau foarte cursiv, dar erau adorabile. Deoarece era clar că nu erau nevoite să facă și vândă brățări să aibă bani de mâncare, le-am întrebat de ce fac asta. Cea mare m-a privit circumspectă, apoi s-a aplecat și m-a întrebat șoptit: „Sunteți de la primărie?”. Am liniștit-o și i-am spus că eram doar curioasă. „Ne distrăm. Și dacă ne ies și ceva bani din asta, e și mai bine.” Le-am plătit o brățară, cea mare a împărțit banii frățește și mi-a mulțumit. Brățările erau făcute din elastice colorate împletite. Le-am întrebat dacă îmi pot prinde părul cu ea. „Nu, că vă…” Nu-i venea cuvântul și a făcut gestul care înseamnă trage. Am început toate trei să râdem.
Le prevăd un viitor strălucit. (20 august, 2016. Târgu Mureș)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Drumeț povestitor într-o lume care nu mai vede”

  • Viața este dură, prea dură pentru unii, acesta este adevărul. Dar! Se spune că atunci când ne este milă de cineva, pierdem energie și asta ne poate afecta propria sănătate. Deci!

  • Doamne !!!! Cu atata „lume pestrita” in jurul nostru macar de-am ramane ca altadata aceeasi oameni primitori si buni. Acum, dupa „atatia ani de democratie”, inteleg de ce „strainii”, inainte de ’89, cand veneau la noi in tara, se mirau de felul cum erau „primiti si tratati”, de cetateanul simplu. Dac-o mai tinem asa cu „bunastarea de acum” sa nu se adevereasca zicala: „Pune pe masa daca ti-ai adus de-acasa !”, cat despre bun simt, „politete”, grija pentru aproapele, etc, le vedem aproape la tot pasul ca doar pentru asta „se zbat mai marii nostri”, nu ????? Sa traim bine !!!!

  • Emoționante ipostazele surprinse. Mi s-au umezit un pic ochii. Felicitări doamna Cora. Ce bine ar fi sa fim mai mulți care sa privim în jur si sa si vedem.

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog