Drumul către femeie

Chiar așa, „de ce-i atât  de cotit și de tainic drumul până la femeie ?”[1]. Întrebarea  asta mă sfredelește cam de când am simțit primul freamăt al dragostei, cu instinctul  meu tulbure și înfiorător. Ușor-ușor,  m-am dumirit că  „femeile făuresc faima bună sau rea a cuiva”[2], îndeosebi a bărbatului.  Dar și că „jocul social e potrivit pentru femeile adolescentine”[3]. Numai că la fel de repede am aflat de la un moșneag, din Balcania mea,  că-n „fiecare femeie sălășluiește diavolul, care trebuie ucis ori  cu  muncă, ori  cu nașteri, ori cu amândouă”[4] ! Pfu, ce revelație am trăit la  auzul acestor vorbe înfricoșătoare ! De ce  nu și cu iubire, m-am iscodit și încă  mă mai iscodesc în nopțile  de nesomn. Să nu fie  oare în stare iubirea să-i vină de hac demonului? Doamne, ajută-mă să nu-mi  pierd nădejdea!

Până  una-alta, privesc cu neascunsă voluptate estetică orice frumusețe feminină,  nealterată de curgerea cinică a vremii. Și cum să nu mulțumesc divinității ori de câte ori remarc încântat  că trupul continuă să-i  fie „armonios,  puternic, curat ca  marmura și sprinten  ca o luntre precis construită”[5]? Da, fiindcă e „una dintre acele femei care posedă, până la cel mai înalt grad, simţul, înnăscut parcă, aI culorilor şi al armoniei lor. Asemenea femei trăiesc şi vorbesc prin culori, aidoma plantelor. În jurul Ior, culorile pur şi simplu înoată, dar atât de inaudibil şi de armonios, încât constituie mai degrabă o parte integrantă din armonia universului, redusă la proporţiile unei făpturi feminine şi Ia măsura capacităţii simţurilor noastre umane. Asemenea femei extrag parcă din natură noi culori şi creează între ele noi raporturi şi nuanţe. De fapt, ele nu fac decât să le arate ochilor noştri, care altfel n-ar şti să Ie vadă. Încet şi Iiniştit, dar fără greş, ca natura însăşi, femeile acestea desfăşoară, fiecare după vârsta, posibilităţile şi condiţiile în care trăieşte, culorile personale, de parcă doar atâta ar avea de spus altora despre sine”[6]. Într-adevăr, „un corp sublim – un animal fără seamăn, da, o antilopă  de soi. O femelă regală! Glezne desenate cu penelul, șolduri late și mătăsoase. O crupă amplă, o talie care părea că mi se frânge între degete. Sâni grei, încinși. lar chipul…”[7]. Ah, picioarele ei, coloane ale catedralei ce încă sunt… Și chipul, vitraliul prin care Dumnezeu îmi zâmbește! Imaginația mi-a luat-o la goană, îmbrâncită  de nimfa cu „buzele ei – trandafirii, stranii, pline şi egale – tresăriră uşor și în colțul gurii apăru zâmbetul acela rugător și parcă gata de plâns”[8]. Nu vă mirați, nu, „pe femei le caracterizează buzele lor, numai buzele. Niște buze trandafirii, rotunde şi elastice: un inel, o împrejmuire delicată care le desparte de tot restul lumii”[9]! Continuarea a  scris-o altcineva: „Numaidecât însă fata lăsă capul în pământ şi se lipi de el, mută şi supusă ca iarba şi crengile copacilor. «E ca o plantă…» îi fulgeră iar prin gând, dar ceea ce se lipise de el nu era un fir de iederă, ci o făptură omenească, o femeie înduioşată până la durere, ca un suflet care se zbătea încă, dar care se împăcase cu înfrângerea şi căderea. Mâinile îi atârnau neputincioase lângă trup, gura îi era întredeschisă şi ochii pe jumătate închişi, ca într-un leşin.  Se lipise de el, fremătând de dragoste, de dulceaţa pe care i-o făgăduia dragostea, dar şi de spaima care o însoţeşte ca o umbră. Era imaginea înfrângerii şi abandonării totale, dar şi a ameţelii care ţi-o dau culmile foarte înalte”[10]. Păi, „cum să descriu ce face cu mine acest ritual străvechi, stupid, minunat, când buzele ei le ating pe ale mele? Prin ce formulă să exprim această vijelie, care mătură totul din suflet, în afară de ea? Da, da, din suflet – n-aveţi decât să râdeţi, dacă vreţi”[11]. La naiba, „e timp doar pentru iubire, și nici pentru ea nu e decât o clipă”[12]! Apoi, „sărutam cuta aceea naivă, plinuţă de la încheietura mâinii, ochii albaștri erau închiși, semiluna trandafirie începea să înflorească încet, să se desfacă – şi eu o sărutam întreagă”[13].  Ehe, „cu ochii o sorbeam în mine pentru ultima oară”[14] și-i mulțumeam Cerului că mi-a dăruit-o! Ce miracol, „timiditatea i se risipea odată cu rochia ce-i cădea la picioare, de cum se afla alături de mine, foarte aproape, şi un râs tăcut i se răspândea pe chip îmbrăţişând-i parcă şi trupul. Era inundată de minunata lumină a acelui râs, care se forma în fundul ochilor ei şi o acoperea cu strălucirea lui. Mă aşezam pe marginea patului, după ce făcusem dragoste, îşi punea capul pe genunchii mei, stând culcată, iar eu îi mângăiam grelele cosiţe în care sclipea un amurg de aur şi de aramă”[15]. Într-adevăr, orice am spune, „dragoste este un cuvânt care prea se confundă cu atracţia erotică. Oricât sublimezi, platonizezi, rămâne urma fizicului”[16].

Și să nu ignorăm amănuntul că ea gândește diferit față de un bărbat, și-și  repetă cât să o înțelegem și  noi: „Nu aparţii nici aceluia care te atinge trupește, nici celui ce te stăpâneşte intelectual, ci numai celui care te scoate din tine, dincolo de tine. Fecundarea e semnul posesiei”[17]. Dar și al maternității, fără de care ne-am fi stins de mult ca neam, ca rasă superioară între  animale. Zămislindu-și și zămislindu-ne urmași, ea devine coloana infinită a  omenirii, regina încoronată a  evoluției noastre  biologice. Și  nu oricum, ci sacrificându-și  propria condiție umană, fiindcă  v-ați întrebat vreodată cum se refac ele după chinurile facerii? Ei bine, „în bucurii aproape animalice: alăptarea, apropierea copilului. Animalul își cere drepturile”[18]. Alții  sunt de altă părere și nu rareori îi auzi exclamând: „Cât de simplu şi de luminos e destinul femeilor! Ele trăiesc dincolo de destinul chinuit al bărbaţilor, ca nişte zei care ne fac să trăim sau să murim  după toanele de moment”[19]. Dinspre tabăra ailaltă  cineva se tânguie sfâșietor: „Tragedia mea e faptul de a mă fi născut femeie. De ce femeilor trebuie să le revină poziția de a-și controla emoțiile, de a avea grijă de copii, de a hrăni spiritul,  trupul și amorul propriu al bărbaților ?”[20]. Ros de remușcări, mă ascund în mine însumi, conștient că biata Sylvia nu s-a înșelat… Oricum ar fi, „se  cuvine să le dăm dreptate femeilor: ele au instinctul frumuseții sufletești”[21] ! Nu-ntotdeauna, să nu ne amăgim aiurea, ar fi prea frumos ca să fie adevărat ! Să nu  uităm că, din nefericire, există și reversul femeii ofilite prematur, al celei după care oricine întoarcea capul odinioară, vrăjit de perfecțiunea dăruită de natură… „Dar  despre ochii ei, ce să mai creadă? Nu există lucru mai greu şi mai îngrozitor decât să privești lumea cu ochii unei foste frumuseți”[22]. Brr, ce tablou trist: „O priveam în tăcere. Coastele – niște drugi de oţel, strâmtoare… Când vorbeşte, chipul ei e ca o roată rapidă şi lucitoare: nu-i poți distinge spițele. Acum însă roata e nemișcată. Și am văzut o îmbinare ciudată: sprâncenele negre țâşnesc sus, spre tâmple – un triunghi ascuţit și ironic, orientat cu vârful în sus – două rânduri mici, adânci, de la nas spre colțurile gurii. (…)  Avea pe ea o rochie ușoară galbenă ca şofranul, după modelul celor din vechime. Era de o mie de ori mai rău decât dacă n-ar fi avut pe ea nimic. Două puncte ascuţite – prin țesătura subțire se vedeau mocnind rozaliu – doi cărbuni prin cenușă”[23]. Astfel se explică toanele și accesele femeii capricioase și nestăpânite, imposibil de controlat și de anticipat… Căci se știe, „femeile amorezate devin hiene  pentru oricine altul decât  bărbatul iubit.  Urâţi suntem noi, oamenii,  Doamne!”[24].  De  aceea, multe și-au și găsit  o scuză înfiorătoare, de-un maniheism deprimant: „Când te naşte Dumnezeu femeie, te-a condamnat să fii sau victimă sau să te răzbuni”[25]. Și inevitabila  constatare, tristă,  deznădăjduitoare: „La noi, femeile sunt strâmte la cap și la inimă. Muieri mediocre, nu valorează nimic, ori sunt sfinte, ori   diavoli frumoși”[26]. Dar cu dragostea cum rămâne? Ei bine, „întrebându-l într-o zi care era cea mai bună perioadă ce trebuia consacrată dragostei, el i-a răspuns: «Când vrei să-ţi slăbești singur puterile»”[27]. Chiar, la  ce ne-ar folosi să plecăm dintre vii cu puterile întregi? Uf, nu-i deloc simplu să fii nici femeie, nici bărbat… Îndeosebi astăzi, în dârdora  feminismului ce și-a propus să nege natura și să ne anuleze ca specie!  În contextul acesta, „mă tem ca femeia să nu-şi ia prea multe obligaţiuni, şi bărbatul să devină într-adevăr sexul slab. E atâta învălmășeală morală, încât e greu de întrezărit viitorul”[28].  Pe de altă parte, implicarea lor în treburile cetății nu-i tocmai cea mai nimerită cale spre așa-zisa  emancipare. Vă aud deja mârâind, nemulțumite de  misoginismul meu, însă țineți  seama că „politica e o artă dificilă. Are darul să urâţească femeile  silindu-le să comită fapte rele, să-i trădeze pe vechii prieteni, să slujească unor stăpâni nemiloşi. Asta lasă urme pe obraz”[29].

V-am enervat, bag seama, nu vă place să vi se spună în față și altceva decât ceea ce vi s-a vârât în cap de propaganda  feministă!  Scuzați-mă, dar „voi, numerele-femei, sunteți, am impresia, roase în mod incurabil de prejudecăţi. Sunteţi absolut incapabile de o gândire abstractă. lartă-mă, dar e pur și simplu o dovadă de mărginire”[30]!  Nimeni  nu-i infailibil, nimeni  nu-i înger, nici măcar  voi, dar asta nu ne împiedică să vă iubim cu disperare ! Și să vă prețuim, și să vă răsfățăm, și să vă respectăm, și să vă suportăm  capriciile, și câte și mai câte, blestemați  pe vecie să vă fim pereche!

Pentru ca la final, la despărțirea de femeia iubită, totul să se prăbușească… „Mai simțea încă fiorul stârnit de mâinile alintătoare ale moartei, în palmele lui stăruia amintirea sânului răcoros şi, cu ochii închişi, revedea istovirea voluptuoasă din privirea ei saturată de dragoste, gura roşie, întredeschisă, şi licărul alb al dinților, brațul încovoiat alene, în fiecare linie a trupului reflexul străveziu al viselor fără dorinţe şi al somnului fericit. Acum mişunau  viermii prin pieptul şi coapsele ei şi un putregai verde îi  mânca obrazul. Cu cât mai limpede i se perindau prin faţa ochilor imaginile îngrozitoare ale descompunerii, cu atât mai violent se aprindea într-însul patima ce-l mistuia. Făptura ei părea să se perpetueze în nemărginirea de neconceput a acelor tărâmuri în care dispăruse moarta.(…)  Avea, aşadar, de înfruntat o viață lungă, plină de mâhnire. Se pregătea s-o îndure, palid şi hotărât, aşa cum se cuvine unui bărbat.”[31]

Confesiunea ultimă are un licăr de speranță:  „Să ne închipuim că am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng și acum, dar într-o zi am să te îngrop ca pe toți morții.  Plânge-mă și tu, o zi, două  cât crezi că merit în inima ta atât de echilibrată, și îngroapă-mă,  incinerează-mă, sfârșește cu mine! Și vom fi  amândoi, asemeni celor care mor tineri și frumoși, pe care timpul nu-i poate altera în  memoria celorlalți”[32].

Am ajuns la liman, după un drum lung, cotit și tainic către inima și mintea femeii. O călătorie la capătul căreia orice bărbat simte că n-a trăit degeaba, că s-a împlinit. În absența acestei  temerare și fascinante aventuri, n-am cunoaște  iubirea,  și unde iubire nu e, nimic nu e!

[1] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului

[2] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului

[3] Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[4] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului

[5] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului

[6] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului

[7] Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[8] Evgheni Zamiatin, Noi

[9] Ivo Andrić, Cronică din Travnik

[10] Ivo Andrić, Cronică din Travnik

[11] Evgheni Zamiatin, Noi

[12] Rainer Maria Rilke, Amintire

[13] Evgheni Zamiatin, Noi

[14] Evgheni Zamiatin, Noi

[15] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil

[16] Alice Voinescu, Jurnal 1

[17] Alice Voinescu, Jurnal 1

[18] Alice Voinescu, Jurnal 1

[19] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil

[20] Sylvia Plath, citată de Rosa Montero în cartea sa Primejdia  lucidității

[21] Mihail Iurievici Lermontov, Un erou al timpului nostru

[22] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului

[23] Evgheni Zamiatin, Noi

[24] Alice Voinescu, Jurnal 1

[25] Alice Voinescu, Jurnal 2

[26] Alice Voinescu, Jurnal 2

[27] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil

[28] Alice Voinescu, Jurnal 2

[29] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil

[30] Evgheni Zamiatin, Noi

[31] Joseph Roth, Marșul lui Radetzky

[32] Ileana Vulpescu