Dumnezeu e drept, Moartea e lingușitoare

La început a fost Dumnezeu și Dumnezeu a dat Viață, căci Dumnezeu e Viață. Dacă Viață nu ar fi, nu am avea ce povesti.
A fost odată un cetățean pe nume Sisif. Viu. Foarte ocupat. Într-o zi i-au invadat șobolanii hambarul, în altă zi l-a mușcat câinele, într-o joi i-au dat moliile iama printre cârpe. Până și compotul de cireșe l-a stricat la burtă. Sisif era om serios, nu consulta oracole, da’ i-a răstălmăcit un vecin cum că Moartea îi dădea semne că era pe-aproape. Nu avea Sisif timp de dat ochii cu Moartea, era invitat pe la nunți, pe la botezuri, se mai apropia și semănatul. S-a supărat Moartea și-a venit în persoană. Sisif s-a prefăcut că o invita în bucătărie, la un suc de mere, dar a închis-o în dulap. De plictiseală, Moartea a scris o întreagă poveste despre Narnia. După care a făcut o plângere la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut Narnia, drept pentru care nu l-a dat pe Sisif Morții. Moartea, însă, iute de picior, i-a prins de brațe un bolovan.

Multe a mai văzut Sisif la viața lui, căutând leac bolovanului! Într-o zi, de pildă, a trecut pe lângă el cetățeanul Arhimede, gol pușcă, urlând „Evrika!”. Îi dăduse apa de gândit și se lăuda la toată lumea. Bietul Sisif aproape că ajunsese cu bolovanul în vârful dealului, când trepidația momentului și scăparea din vedere de câteva secunde l-a întors de unde plecase. A zis și el tot „Evrika!”, evitând să vorbească urât.

Au trecut mulți pe lângă tărășenia lui. Unul hâtru, Shakespeare, a încercat să-l tragă de limbă.
-Bă, ia zi, care crezi tu că e cel mai șmecher dintre șmecheri: tâmplarul, armatorul sau cioclul?
De la bolovan, Sisif învățase să nu răspundă la provocări. O singură dată a încercat să pună piedică bolovanului și s-a ales cu o bătătură.

Un alt cetățean, unul Nietzsche, s-a trezit de dimineață cu fundul în sus și parcă a văzut realitatea pe dos. Căpiat, de parcă se întâlnise cu ceilalți, a strigat să-l audă unul Van Gogh, de peste deal. Având o presimțire, Van Gogh și-a tăiat urechea și a lipit-o de geam. Nietzsche urla că: Gott ist tot. God is dead au scris toate ziarele. Săracii și-au scuipat în sân și l-au dat la dracu’. Băieții deștepți, care făceau comerț cu pietrele de moară, au adoptat sintagma pentru cărțile de filosofie. Ce a descoperit de fapt Nietzsche? Gott ist tot. Pe germană românească: Dumnezeu e în tot și în toate. Dar nu asta i s-a arătat lui Nietzsche. Studiind religiile, ceremoniile și obiceiurile bisericești, Nietzsche a realizat că mare parte a religiilor, și credincioșii îndrumați de ele, se închinau de fapt Morții. Nietzsche și-a spus nihilist pentru că el însuși se închina Morții. Ezra Pound avea să definească muzicalitatea cuvintelor (Diavolul a inventat și alăturat muzica cuvintelor pentru a-l lăuda pe Dumnezeu) pentru a înlesni înțelegerea sintagmei lui Nietzsche. Moderniștii vor stoarce, în operele lor, melopoeia de vlagă. Fiecare găselniță îi trăgea așa o sperietură bolovanului lui Sisif, că se făcea avalanșă. Un alt cetățean, Barthes, a anunțat mai apoi moartea autorului/scriitorului. A urmat moartea criticului, explicată de Ronan McDonald. Nici cetățeanul Varga Llosa nu s-a putut abține și a publicat note despre moartea culturii. Moartea e distructivă, ne mai miră halul în care au ajuns arta și cultura azi? Cetățeanul Nobel a descoperit dinamita, un alt mijloc de a ucide, de a aduce Moartea în discuție. Premiile din banii lui Nobel s-au dus la cei care au servit, de asemenea, Moartea. Citind literatura premiată, nu e greu de dedus care e numitorul comun.

Povestea e veche, coborâtă din rai. Omul nu poate discerne ce e bine și ce e rău, ce îi face bine sau ce îi poate face rău decât prin Dumnezeu, prin Dumnezeul Viață, nu prin dumnezei adoptați de frică sau pentru câștiguri imediate. Biblia a fost scrisă de oameni, ca urmare, răul și-a făcut loc și în Biblie, prin traduceri, prin transcrieri, prin rea-voință. Și totuși Biblia e vie. Biblia e trecut, prezent și viitor în același timp. Dumnezeu răsfoiește Biblia și o așază în înțeles după sufletul fiecăruia.

În vechile povești, precreștine oamenii alegeau fecioare și feciori și îi sacrificau monștrilor pentru a nu le fi distruse casele, satele. Așa a fost ales și Isus, cel mai curat la suflet, și dat Morții. Bisericile Morții știau ce fac. De ce a fost însă nevoie de cruzime? Când Biblia spune că Isus s-a născut între dobitoace se referă oare la oamenii care s-au purtat ca animalele? Au oamenii regrete? Nu se văd. Cântecele de slavă și imnurile nu-l păcălesc pe Dumnezeu. Multe religii, biserici au scos Purgatoriul din cartea lor de vizită. Purgatoriul nu a dispărut pentru că unii au crezut că pot scăpa de a fi judecați și de dreapta judecată. Așa cum nici toți sfinții făcuți de oameni nu ajung la Dumnezeu, pentru că au servit pe alții. Oamenii se pot îndrepta, a considera însă că Isus le-a luat toate păcatele și că ei pot să se distreze și să facă păcate, închinându-se la idoli și la ei înșiși e o mare greșeală. Vremurile ne arată că Dumnezeu nu a uitat și nu a iertat. Dumnezeu însă e drept, Moartea e lingușitoare.

De ce nu se sinchisește Dumnezeu de neghina din Biblie? Arta își trage seva din Biblie reîntorcându-se la dorul de eternitate, ca niște râuri care nu visează decât la întâlnirea cu marea. Tot ce s-a scris, pictat, cântat de la începutul lumii constituie marea poveste a Vieții. Moartea face parte din poveste, dar încercând să acapareze și să preschimbe ce nu-i aparține se autodistruge. Oamenii au scris, Moartea le-a fost de multe ori muză, uitând că Dumnezeu e Cuvântul, că dincolo de înțelesurile voite de om și de moarte Dumnezeu a creat propriul Lui înțeles. Dumnezeu nu se sinchisește de neghina din Biblie și din artă pentru că cei ce vin în numele Lui văd Adevărul.

Vă întrebați poate de ce în Postul Mare, cel care ne aduce aminte de cât de mult l-am rănit pe Dumnezeu, am adus în discuție atâția păcătoși, atâta blasfemie. Nu pentru că Isus s-ar fi așezat la masă cu vameșii și cu cămătarii, ci pentru că uneori oamenii se apleacă să ia apă, dar își dau cu nisip în ochi. Dar aceasta e povestea cetățeanului Sisif, despre domnișoara Fata Morgana altădată.