Nu vă speriați, nu preconizez un roman după modelul lui A. Dumas, deși recunosc că aș dispune de suficient material pentru așa ceva. Ar fi însă unul trist, și am scris destule romane triste până acum, iar potențialii cititori și-au pierdut de mult răbdarea și mai ales capacitatea de a digera tristeți și de a extrage din ele învățăminte potrivite. Nu știu însă cum aș putea împacheta evenimentele fără să răzbată din ele și o notă de mâhnire, poate chiar mai multe. Nu mă plâng, fiindcă tocmai astfel de experiențe m-au ajutat acum să ies la timp din cuibul de viespi în care intrasem cu naivitate și să-mi regăsesc echilibrul în timp record. Un record personal, recunosc – poate pentru alții nu-i cine știe ce, dar pentru mine contează –, fiindcă ceea ce altădată ar fi durat luni, poate chiar ani, s-a consumat în doar câteva zile.
În vara acestui an, se împlinesc 35 de ani de la terminarea studiului medicinei, iar fericiții absolvenți ai promoției 1986 au trecut la pregătiri. De fapt, e greșit a pretinde că s-ar pregăti vreunul cu ceva, cu excepția trimiterii unui mesaj entuziast la propunerea uneia și aceleiași colege, care s-a străduit la fiecare cinci ani (începând cu tradiționalii 20) să adune laolaltă măcar o parte din cei peste 400 de absolvenți împrăștiați de destine prin toate colțurile țării și mai ales ale lumii. Acea colegă, lovită de o nostalgie recurentă și aproape masochistă, a reușit să reprime de fiecare dată în intervalul de cinci ani dintre reuniuni toate neplăcerile de care avusese parte ca unică organizatoare și s-o ia de la capăt, ferm convinsă că foștii colegi care o lăsau mereu singură „meritau efortul”.
Nu am participat la niciuna dintre reuniuni, nu mai știu de ce, în general din cauza disconfortului pe care mi-l provoacă festivitățile și călătoriile (fie ele și scurte, de doar 1.000 de km), dar și a firii mele mai retrase, care m-a ținut mai tot timpul în spatele cărților și la treburile gospodăriei (căsătorită fiind chiar din primul an de facultate). M-am simțit mult mai bine în postura de observator tăcut de pe margine. E și mult mai productivă decât atunci când participi activ sau te afli în centrul atenției. Nu am simțit niciodată nevoia imperioasă de a avea cât mai mulți prieteni sau cunoștințe. Îmi ajungeau câțiva, printre care mă simțeam bine, și pe aceia i-am și păstrat, fie în amintire, fie i-am regăsit după lungi căutări și i-am reintrodus în micul meu palmares. Cu unii am reînnodat firul de acolo de unde se rupsese, pe alții i-am redescoperit. Unele fire au rezistat până astăzi, altele au fost întrerupte de destin, altele s-au dat la fund pe nesimțite și scufundate au rămas.
Tocmai când începusem să regret lipsa mea de participare la reuniunile anterioare, primesc un mesaj de la buna și neobosita noastră colegă, decisă să ia în piept pentru a patra oară corvoada organizării. Nu i-am comunicat scepticismul meu referitor la preconizatul al patrulea val, ci m-am arătat încântată de idee și de oportunitatea de a ne regăsi (fie și în spațiul virtual). De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, colega a și înființat un grup pe WhatsApp, în care i-a înregistrat pe toți cei cunoscuți, cu migala care o caracterizează. Nefiind activă pe astfel de rețele, nu aveam habar de ce înseamnă o comunicare de grup, mai ales atunci când grupul se compune din zeci de persoane. Am decis să urmăresc în liniște comunicările. Preț de câteva zile s-au scurs mesaje de salut, pupături și îmbrățișări cruciș și curmeziș. Se vedea că expeditorii și destinatarii nu-și mai vorbiseră – în ciuda existenței rețelelor – de cel puțin cinci ani, de la ultima întâlnire.
Apoi au curs întrebări despre cei care nu se anunțaseră încă și despre cine știa ce și despre cine. Căutările se desfășurau la foc continuu, iar știrile veneau și ele în flux continuu. La început nu mi-a venit să cred și am verificat dacă nu cumva se repetau și se refereau la aceleași persoane. Dar nu era așa. Deși nu-i cunoscusem pe cei mai mulți dintre colegi, am rămas stupefiată la vestea trecerii lor în neființă. Ploua cu vești îndoliate despre medici care părăsiseră această lume înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani. Ba unii nu apucaseră să se bucure de viață nici măcar 50 de ani. Și nu Covidul fusese acela care-i smulsese dintre noi, ci tot felul de boli ale civilizației, de la cancere și boli autoimune, la bolile cardiovasculare și urmările lor. În stupoarea mea, amestecată cu o amară tristețe, și-a făcut loc și un dram de revoltă. Cum de fusese posibil ca tocmai ei, medici fiind și dispunând de cunoștințe și remedii la care au acces privilegiat în raport cu oamenii de rând, să nu fi intervenit la timp și să nu-și fi purtat de grijă? Încă să mai domine în subconștient acea autosugestie care conferă doctorilor imunitatea în fața bolilor precum celor din funcții-cheie imunitatea parlamentară, diplomatică etc.? Nu cumva pretenția la viață lungă domina de fapt în subconștientul meu?
Când mi s-a părut că nu mai pot face față numărului celor dispăruți, am închis telefonul și am luat o pauză de reculegere de câteva zile. Deși eram perfect conștientă de vremelnicie și de loviturile sub centură aplicate de soartă, a fost totuși prea mult pentru capacitatea mea de prelucrare. Nevoind să mă las copleșită de teama de a privi efemeritatea drept în ochi, am trecut în gând la prelungirea listei cu lucruri tot mai simple și mai neînsemnate cărora urma să le acord și mai multă importanță și recunoștință pentru că… îmi arată că exist. După ce listarea acelor dulci nimicuri m-a mai calmat, am redeschis telefonul și am parcurs doar mesajele care circulaseră în seara precedentă. Am tresărit văzând un set de știri și schimburi de opinii despre intenția guvernului francez de a pune capăt unor drepturi și libertăți cetățenești, începând cu personalul medical. Se discuta despre ideea introducerii obligativității vaccinării la cadrele medicale. Se vedea că tema îi preocupa pe mulți dintre colegi.
Văzându-le contradicția de opinii cu privire la ce sunt și ce nu sunt, la ce pot și ce nu pot vaccinurile, m-am lăsat condusă de – proasta – inspirație de a intra pe grup și a trimite un mesaj succint, astfel încât să pot fi înțeleasă fără echivoc și să nu-i plictisesc și obosesc cu cititul. Mesajul meu suna cam așa: „Dragi colegi, sunt xy, am lucrat ani buni în domeniul aflat acum în discuție și am considerat oportun să intervin. Adevărul este că nu știm mare lucru despre noile vaccinuri și e foarte probabil să nu aflăm nici în 2023 – când se încheie oficial studiile –, deoarece grupele de control placebo nu mai există (au fost vaccinate și ele, din motive etice). Una este să cunoaștem perfect în teorie cum funcționează vaccinurile și alta este ceea ce se poate petrece – sau nu – în organismul uman. Nu știm, de pildă, care anume sunt celulele vizate să producă proteine virale și nu cunoaștem încă efectele pe termen lung. Și, deși multe vaccinuri au fost o binefacere, uneori ele s-au încheiat cu un dezastru (vezi gripa porcină, Dengue, HIV). Eu asta le spun pacienților și celor interesați să-mi afle opinia, urmând ca fiecare să decidă pentru sine.”
Nu am trimis bine mesajul că au și apărut reacțiile. Primele au sosit din partea celor încă încercați de scepticisme la adresa panaceului vaccinal. Opinii formulate decent și care rezultau din multitudinea de informații pro și contra cu care fusese confruntat fiecare, informații care îi conduseseră la un anumit punct de vedere și la o decizie personală. Nu existau aberații cu microciparea și nici intenții conspiraționiste, ci doar diverse îndoieli. Unii se declarau pro-vaccinare din dorința de a reveni la normalitate ori de teama de a nu ajunge în spital cu boala. Alții nu aveau nimic împotrivă să facă pe cobaii pentru generațiile viitoare și pentru progresul științei. Deși nu o făceau prea mulți, tensiunea din culise era aproape palpabilă. Se vedea că tema îi preocupa pe toți, dar nu toți aveau curajul să intervină. Pe neașteptate, s-au năpustit din umbra dinafara și dinăuntrul granițelor țării două personaje. Un mascul alfa și o femelă alfa, iritați peste măsură de întorsătura pe care o luase discuția, dădeau târcoale gata să intervină. Masculul trimite un videoclip cu o Șoșoacă revoltată de măsurile luate de autorități și mai cu seamă de felul necreștinesc cum au decurs înmormântările victimelor Covidului. Adaugă un mic text: „Specialista în pandemie din Parlamentul României.”
După scurta vizionare curg din nou mesaje, dar nu pe placul celor doi care se simțeau chemați să facă ordine în front. Unul care-i dădea dreptate gălăgioasei senatoare cu privire la înmormântări a umplut paharul de partea femelei alfa, care s-a așternut pe insulte și jigniri (pe care nu le reproduc, dată fiind lipsa totală de pietate și bun-simț) la adresa celor atât de limitați încât nu puteau să vadă apocalipsa care ne amenință și războiul care s-a declanșat, virusul ucigând oameni cu nemiluita, pe când vaccinurile – ioc. Îi era „rușine cu țara care prezintă o rată de vaccinare atât de redusă”… Fără a sesiza ironia propriilor vorbe, încheia persiflând cu: „Ăsta se vrea un grup de medici ori de apostoli întârziați? Medicii au treabă cu știința, nu cu religia. Ce înseamnă acea furie elementară împotriva celui mai inteligent, țintit și sigur mecanism de prevenire a bolilor, celui mai mare progres de la Jenner încoace? Cum puteau fi unii atât de primitivi încât să se îndoiască de puterea evidentă și atât de miraculoasă a vaccinurilor?” Nu a trecut mult și fronturile s-au format deja. Nu din toți, deși se simțea rumoarea de dedesubt, ci doar din aceia care dispuneau de suficient curaj să apese pe buton și să trimită mesajul care-i poziționa automat într-una din tabere. Spre prânz am renunțat să mai citesc mesajele de susținere/intimidare pentru unii sau alții și am revenit seara, când mi-a fost dat să văd cum ei încă își mai disputau scorul meciului, numărându-și adepții. Niciuna dintre tabere nu se dorea în inferioritate, iar unii, enervați peste măsură, amenințau să părăsească grupul dacă discuția degenerează și mai mult.
A fost momentul când am decis să intru cu un al doilea și ultim mesaj și să pun capăt unei posibile revederi înainte ca ea să aibă loc. Am scris: „Dragi colegi, când am intrat pe grup am făcut-o cu intenția de a vă împărtăși câte ceva din cunoștințele și experiența cuiva care a lucrat decenii întregi cu microorganisme dintre cele mai periculoase și cu vaccinuri. M-am vaccinat întotdeauna, pe mine, familia și pacienții, atunci când am considerat oportun, dar asta nu înseamnă că nu am dreptul să-mi pun întrebări despre știință și să le caut răspunsul… tot în știință. Mi-am dorit o discuție colegială, cu respect pentru competențele fiecăruia dintre noi, dar se pare că unii dețin adevărul absolut. Regret, dar eu nu îl dețin. A compara persoane complet necunoscute cu Șoșoacă mi se pare o lipsă totală de respect. Cer scuze tuturor colegilor pe care intervenția mea i-a expus jignirilor, doar pentru curajul de a-și fi exprimat opinia. Nu a fost intenția mea. Eu mă retrag și vă doresc tuturor numai bine.”
Am mai rămas spectatoare pe grup până a doua zi, suficient cât să mai pot citi reacțiile unora care-mi cereau să revin asupra deciziei și să particip totuși la întâlnire, măcar cu unii dintre colegi, și cât să aflu și reacția masculului alfa, în care nu intenționa să-și retragă comparația unora cu Șoșoacă și le impunea celorlalți să renunțe de îndată la teme care conduc la discuții în contradictoriu. După slabe proteste, majoritatea s-au conformat. A doua zi dis-de-dimineață masculul prezenta câtorva foste colege urmăritoare cu ajutorul fotografiilor unde și cum își ia zilnic micul dejun, cu ce marcă de cafea și la ce moară o macină, câte lingurițe de miere pune în fiecare ceașcă și câte cești bea în fiecare zi. Asta a durat cam trei ore. Atunci când după prânz au început să curgă poze cu nepoței lipsiți de apărare și de posibilitatea de a se opune trimiterii imaginilor în spațiul virtual pretutindeni pe mapamond, am căutat butonul de ieșire din grup. Femela alfa nu și-a mai făcut apariția până la ora când eu m-am retras.
A fost un spectacol halucinant să vezi medici atât de învrăjbiți angajați într-un meci în care argumentele nu mai contau, ci doar cine va avea într-un final „dreptate” și care opinie are cei mai mulți adepți. Greu de spus dacă am fost dezbinați dinainte sau ne-am lăsat învrăjbiți de (frica de) virus. Am salvat deocamdată frânturile unor mesaje care peste ani, cine știe, mă vor face să dau din cap cu înțelegere așa cum am făcut-o întotdeauna cu toți cei care s-au aflat pe o altă lungime de undă decât mine și într-o lume diferită de a mea. Sper, pentru noi toți, să mai existe o reuniune și după 40 de ani și chiar mai mulți. Dacă o să fiu sau nu acolo, nu contează. Contează ca fiecare să aibă un petic de lume în care să se simtă bine și binevenit. Restul sunt nimicuri trecătoare.
Mulțumesc tuturor pentru apreciere și comentarii.
Distributia gaussiana a expirat. Din ea au mai ramas doar capetele, extremele.
Una de suprapune peste teza, care pe vremurile astea e chiar Teza, iar cealalta pe antiteza, care si ea s a facut mare, devenind chiar Antiteza.
–
Deci e cu…doua tabere si atat, pe mijloc nu mai misuna nimeni.
–
Caz in care Sintrza devine chuar Zero, Oul Absolut adica Totul SI Nimicul.
@Steliana,
Politizarea actului medical pleaca fix de la varfu’ OMS-ului, de-asta discutiile rationale, asa cum au fost ele odata, sunt pe cale de disparitie. Si totusi, istoria ne arata ca cei care si-au pastrat mintea intreaga in ciuda presiunilor ideologice la care sunt supusi, au castigat toate bataliile. Pe termen lung, efectul dezastrului produs prin ideologizare se va vedea cu ochiul liber si nu va mai putea fi negat ori cosmetizat. Asa ca, vorba aia, cainii latra ursul merge… !
PS. A fost o placere sa-ti citesc articolul… 🙂
Nu se întâmplă așa doar în vreme de pandemie. La „revederea” noastră, am rămas doar vreo două ore din cauza spiritelor încinse pe subiecte politice. Doi foști colegi, actuali șefi într-un partid, s-au comportat sub orice critică, jignindu-i ca la ușa cortului pe cei care nu le împărtășeau opiniile.