După atacul de la Pearl Harbor, americanii și-au încarcerat proprii cetățeni în lagăre (II)

Centrele de adunare ofereau locuri de muncă deținuților, conform politicii că aceștia nu trebuiau să fie plătiți mai mult decât un soldat al armatei. Locurile de muncă variau de la medici la profesori, muncitori și mecanici. Câteva dintre ele erau la diverse locații ale unor fabrici de plase de camuflaj, care ofereau locuri de muncă. Peste 1.000 de japonezi americani încarcerați au fost trimiși în alte state pentru a efectua munci agricole sezoniere. Peste 4.000 dintre cei încarcerați au fost lăsați să plece pentru a urma o facultate. Au existat, în total, 10 lagăre de prizonieri, denumite „Centre de relocare”. De obicei, taberele includeau o zonă de barăci cu zone de masă comune. Mai multe familii erau cazate împreună. Locuitorii, care erau etichetați drept disidenți, au fost forțați să meargă într-un lagăr de prizonieri special din Tule Lake, California. Două lagăre de prizonieri din Arizona au fost amplasate în rezervații ale nativilor americani, în ciuda protestelor consiliilor tribale, care au fost anulate de către Biroul pentru Afaceri Indiene. Fiecare centru de relocare era un „oraș” și includea școli, oficii poștale și facilități de lucru, precum și terenuri agricole pentru cultivarea alimentelor și creșterea animalelor. Fiecare „oraș” din tabăra de prizonieri era complet înconjurat de sârmă ghimpată și de turnuri de pază. Fabricile de plasă camuflaj ofereau locuri de muncă în mai multe centre de relocare. Unul dintre acestea găzduia o fabrică de machete de nave militare. De asemenea, în diferite Centre de relocare existau fabrici care produceau articole destinate utilizării în alte tabere de prizonieri, inclusiv îmbrăcăminte, saltele și dulapuri. Mai multe adăposteau fabrici de prelucrare a produselor agricole. În taberele de prizonieri au avut loc ocazional violențe. În Lordsburg, New Mexico, prizonierii au fost aduși cu trenurile și forțați să mărșăluiască trei kilometri pe timp de noapte până la lagăr. La 27 iulie 1942, în timpul unui marș de noapte, doi japonezi americani, Toshio Kobata și Hirota Isomura, au fost împușcați și uciși de o santinelă care a susținut că aceștia încercau să evadeze. Americanii japonezi au declarat ulterior că bărbații, în vârstă, erau handicapați și că s-au zbătut în timpul marșului spre Lordsburg. Santinela a fost găsită nevinovată de către comisia Curții Marțiale a armatei. La 4 august 1942, a izbucnit o revoltă în Centrul de adunare din Santa Anita, ca urmare a furiei legate de rațiile insuficiente și de supraaglomerare. La Centrul de relocare de război Manzanar din California, tensiunile au dus la bătaia administrată lui Fred Tayama, un lider al Ligii cetățenilor americani de origine japoneză (JACL), de către șase bărbați. Se credea că membrii JACL erau susținători ai administrației lagărului de prizonieri. Temându-se de o revoltă, poliția a tras cu gaze lacrimogene în mulțimea care se adunase la secția de poliție pentru a cere eliberarea lui Harry Ueno. Ueno fusese arestat pentru că l-ar fi agresat pe Tayama. James Ito a fost ucis pe loc, iar alte câteva persoane au fost rănite. Printre cei răniți s-a aflat și Jim Kanegawa, în vârstă de 21 de ani, care a murit din cauza unor complicații cinci zile mai târziu. La Centrul de relocalizare Topaz, James Hatsuki Wakasa, un prizonier în vârstă de 63 de ani, a fost împușcat mortal de către poliția militară după ce s-a apropiat de gardul perimetral. Două luni mai târziu, un cuplu a fost împușcat mortal pentru că se plimba în apropierea gardului. În octombrie 1943, armata a desfășurat tancuri și soldați la Centrul de segregare Tule Lake din nordul Californiei pentru a reprima protestele. Prizonierii americani de origine japoneză de la Tule Lake făcuseră grevă din cauza lipsei de hrană și a condițiilor nesigure, care au dus la o moarte accidentală în octombrie 1943. În același lagăr, la 24 mai 1943, James Okamoto, un prizonier de 30 de ani care conducea un camion de construcții, a fost împușcat și ucis de un gardian. În 1942, Fred Korematsu, un american de origine japoneză în vârstă de 23 de ani, a fost arestat pentru că a refuzat să se mute într-un lagăr de prizonieri japonezi. Cazul său a ajuns până la Curtea Supremă, unde avocații săi au susținut, în Korematsu vs. Statele Unite, că Ordinul executiv 9066 încălca Al cincilea amendament. Korematsu a pierdut procesul, dar a devenit un activist pentru drepturile civile și a primit Medalia prezidențială a libertății, în 1998. Odată cu crearea Zilei Fred Korematsu din California, Statele Unite au avut prima sărbătoare americană numită în cinstea unui american de origine asiatică. Dar a fost nevoie de o altă decizie a Curții Supreme pentru a pune capăt încarcerării americanilor de origine japoneză. Lagărele de prizonieri au luat sfârșit în 1945, în urma deciziei Curții Supreme, Ex parte Mitsuye Endo. În acest caz, judecătorii au hotărât în unanimitate că Autoritatea pentru Relocarea în Război nu are autoritatea de a supune cetățenii care sunt în mod cert loiali. Cazul a fost intentat în numele lui Mitsuye Endo, fiica unor imigranți japonezi din Sacramento, California. După ce a depus o petiție habeas corpus, guvernul s-a oferit să o elibereze, dar Endo a refuzat, dorind ca prin cazul ei să se abordeze întreaga problemă a încarcerării japonezilor. Un an mai târziu, Curtea Supremă a luat decizia, dar i-a dat președintelui Truman șansa de a începe închiderea lagărelor înainte de anunț. La o zi după ce Truman a făcut anunțul, Curtea Supremă și-a dezvăluit decizia.

Ultimul lagăr de internare a japonezilor a fost închis în martie, 1946. Președintele Gerald Ford a abrogat oficial Ordinul Executiv 9066 în 1976, iar în 1988, Congresul a prezentat scuze oficiale și a adoptat Legea privind libertățile civile prin care a acordat câte 20.000 de dolari fiecăruia dintre cei peste 80.000 de japonezi americani drept reparații pentru tratamentul la care au fost supuși.

Prima parte o găsiți aici