După ce Franța și-a făcut de lucru cu dracul

„În sufletul său, un suflet de artist, își spune că tot ceea ce este frumos îl glorifică pe Dumnezeu și atunci caută frumusețea cu evlavie.” Gérard de Nerval

Cuvântul milițian se trage, ca și militarul și militantul, din latinescul militare, serviciu militar, a servi ca soldat, în solda cuiva. Și de acolo a început problema. Milițianul (înainte de a li se da milițiilor o conotație teroristă de către occidentali – foști imperialiști) era un soldat în slujba poporului; ca să nu renunț de tot la franțuzisme, locul lui de muncă era în milieu, în mijlocul poporului. Militanții bisericii luptau cu diavolul. Milițienii apărau poporul de manifestările diavolului, ale răului. Poliția și politicienii țin aproape până și etimologic. Poliția, cel puțin în ultimii ani, a fost plătită să apere politicienii de popor. De când sectoristul a fost scos din dispozitiv, poporul a rămas cu frica la vedere. După 1989 milițienii au fost trimiși la școală, ca să poată fi numiți polițiști. Doar că diplomele au fost în mare majoritate false (precum cele de la școala securității și de la drept. Drept? Serios?). A fost scoasă de la naftalină jăndăria – jandarmeria, pentru că polițiștii cu școală preferau munca de birou. Din investigațiile lor a supraviețuit doar Google.

Un individ de culoare a fost împușcat de un polițist american. Un individ cu antecedente penale. Importanța vieților de culoare a năvălit pe străzi și a dat foc, a distrus. N-au ieșit pe străzi pentru o mai bună educație. Au ieșit pe străzi să distrugă și să fure/vandalizeze. Ce m-a mirat a fost că niște cetățeni din Europa au îngenuncheat în fața fenomenului. Și iacătă că mai apoi în Franța un adolescent care nu a respectat legea, care a persiflat forțele de ordine, a fost împușcat. Și ce vedem? Distrugere, furt, vandalizare și o mamă care spune că fiul ei era un copil bun și avea potențial. Potențial de a persifla legea? De a o încălca? Toate statele din lume ar fi trebuit să lupte împotriva fenomenului ‘gang-urilor’, a tinerilor care în loc de școală au preferat cruzime, bullying, lene, nerespectarea legii. Vă aduceți aminte de cei ce au plasat bombe în autobuzele Londrei? Toți au fost lăudați de rude ca fiind oameni cumsecade. Ba unul era chiar profesor. Nevasta unuia și-a făcut ceată de ucigași și chinuie Africa. Era occidentul pregătit pentru imigranți sau ar fi trebuit mai întâi să se educe pentru a putea educa? Ultimele nerozii occidentale, predate în școli, demonstrează că la urmă râde numai Dumnezeu.

Un unchi de-al meu a lucrat o vreme în Iordania. Românii, sub conducerea lui Ceaușescu, ajutau alte națiuni în curs de dezvoltare, cum li se spunea pe atunci, să evolueze amiabil. Muncitorii români se trezeau cu noaptea în cap și se apucau de lucru. Iordanienii se trezeau când se trezeau după care își beau cafeaua și fumau pe trepetele bordeielor, privind la români. Niciunul n-a fost interesat să învețe meserie de la români. A crede în Dumnezeu nu înseamnă a face cinci rugăciuni pe zi (tineretul islamist nici de acelea nu se mai ține), ci a munci, a căuta un sens în viață și în învățătură. Școlile cu elevi musulmani, și cele din vest și cele din est, ar trebui să explice Coranul, repetarea papagalicească a unor versete și a unor pilde din bătrâni, mai mult misogine și diletante, nu înseamnă credință. Occidentul, însă, precum caricaturiștii de la Charlie Hebdo, a ales să-și bată joc de credințele imigranților, aduși inițial ca servitori. Îmi aduc aminte de o caricatură a Sfintei Treimi și impresia mea e că Sfântul Duh le-o trage, de fapt, francezilor astăzi. Tot un francez le-a spus nefericiților că urmează un secol religios, dacă își fac lecțiile. Franța se laudă însă și cu mari loje masonice, loje fără locuri … de veci. Pe cine or mai fi dând vina?

După cel de-al Doilea Război Mondial, Franța a făcut cadou Americii statuia Libertății. Cetățeanul Delacroix avusese și dumnealui o viziune despre libertate. Vaticanul a achiziționat, ca să nu spun cum anume, giulgiul lui Isus. Franța a achiziționat surâsul Mona Lisei. M-aș fi întrebat dacă toate aceste valori nu ar fi trebuit să se întoarcă la ele acasă, dar distrugerea vestigiilor istorice de către golanii Isis a demostrat că estul nu era pregătit. Occidentul, în loc să fi vândut oligarhilor arabi arme, ar fi trebuit să-i ajute să ridice școli. Copiii oligarhilor arabi au studiat în occident. Ce? E drept că niște organizații umanitare au deschis școli în Orient, în timp ce țările lor le vindeau arme și închideau ochii la crime. Bogătașii arabi, și acum, propovăduiesc abstinența și regulile stricte ale islamismului în țările lor, dar se duc și se destrăbălează în occident sau, chiar pe lângă casele lor, în Dubai. Fără rușine.

După cum se vede, toate părțile implicate în astfel de conflicte și-au făcut de lucru cu dracul și s-au prefăcut a nu auzi de mânia lui Dumnezeu.

“Pour moi, je fus pris subitement d’une incommensurable rage contre ce magnifique imbécile, qui me parut concentrer en lui tout l’esprit de la France.” Charles Baudelaire, “Un plaisant”. (În ce mă privește, m-a înfuriat infatuarea acelui imbecil în care mi se părea că se adunase toată ipocrizia Franței.)

[Frumosul câine (n. din “Câinele și flaconul de parfum”) e o altă reprezentare a acelui pompos dar frumos domn din “Clovnul/Pleziristul”/”Un plaisant”, care reprezintă gusturile (n. scumpe dar …) corupte ale Franței.] Edward K. Kaplan, “Baudelaire’s Prose Poems”.

În „Câinele și flaconul de parfum”, Baudelaire deplânge alegerile câinelui de pripas, care fuge ca de tămâie, de mirosul delicat de parfum, dar care ar fi mirosit cu plăcere orice căcat i-ar fi ieșit în cale.

Și apropo de căcat și de bancuri românești trecute, urmează povestea lui ’uite cine și ce a făcut’.

La începutul verii lui 2005, la Mănăstirea Sfânta Treime din Tanacu, Vaslui, a murit, înfometată și crucificată, o tânără pe nume Irina Cornici. Medicii de la spitalul județean și-au acoperit fundurile cu un diagnostic de schizofrenie după care și-au văzut liniștiți de kentane și de cafele, fără crize de patetică conștiință. Maicile au făcut și ele ce știau sau ce credeau că e mai bine, sfătuitor fiindu-le un barbă roșie, pripășit prin zonă. Bre, Harap Alb, ce ți-a spus tac-tu când ai plecat de-acasă? Povestea fetei e o poveste tristă, dar societatea zisă umană a făcut un întreg spectacol din acel scurt episod al tragediei umane. S-au scris articole, cărți, s-a făcut și un film. Regizorul s-a scuzat că n-a văzut adevărul … de dealuri, să nu-i stea în gât niște munți! Autoarea cărților e de părere că din film lipsește taman Cel care lipsea și de la mănăstire: Dumnezeu. Scenariul a luat premiu la Cannes. Doi rumegători de limbă franceză s-au dus și-au râs la locul crimei. S-au întors adică.

Actorul Dan Puric spune că Isus, dacă s-ar fi născut în România, ar fi îmbătrânit în infinit. Isus era și în fata aceea crucificată, crescută în orfelinat, supusă, probabil, de alți români la cine știe ce abuzuri. Cui i-a fost milă de acea copilă? Eu cred că Dumnezeu i-a permis Irinei Cornici să-și facă dreptate și după cum arată lumea, se pare că lui Dumnezeu chiar îi pasă de toți cei năpăstuiți.

Poate că Franța ar trebui să dea jos lighioanele de pe Notre Dame. Poate că nu ar fi trebuit să pună coroană de spini statuii Libertății. Mi s-a spus că trandafirul e un simbol al iubirii. N-am crezut în darurile grecilor, de ce am crede în darurile francezilor? De aceea nu mă mir nici de suferințele Americii, nici de cele ale Franței. Dacă au trimis bani și în Ucraina, chiar nu mai am ce comenta.

“Françoise i-a tot spus grădinarului din Combray (n. Illiers-Combray), iar și iar, că războiul era una dintre cele mai fără de sens crime, că viața era singurul lucru care conta.” Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, volumul II.

Notă. Puținii cititori îngăduiți de servicii să deruteze contoarele Facebook, ziariști cu care am colaborat, profesori de-ai mei s-au plâns că în textele mele amestec povești care ar merita articole separate. Sunt o pasionată a cuvintelor încrucișate, a acelora complicate care au marcat copilăria mea târzie și adolescența. În ceea ce scriu las loc și cititorului să gândească, să nu se lenevească. Unii m-ar putea acuza că scriu pentru deștepți, pentru elite. Nu e adevărat, scriu pentru toată lumea, oricine își poate munci un pic mintea fără să tot aștepte pere mălăiețe. Textele mele urmează o logică. Domnișoara Marple, de exemplu, personajul creat de Agatha Christie, rezolva până și cele mai misterioase crime căutându-le un corespondent în universul ei imediat, în sătucul St. Mary Mead, unde locuia.

Acest articol aduce în discuție societatea și nu individul. Spun acestea ca să nu mă trezesc cu vreun tâmpit care să vrea să bată la ușă.

Franța va aprecia că i-am adus în ajutor cetățeni de pe lista de lecturi suplimentare a masonilor.

Bibliografie:

Kaplan, Edward K., 1990, Baudelaire’s Prose Poems, SUA, University of Georgia Press, p.42

Nerval, Gérard de, 1972, “The Tale of the Queen of the Morning”, Journey to the Orient/Voyage en Orient, Londra, Peter Owen, p.144

Proust, Marcel, 1981, Remembrance of Things Past, Londra, Chatto & Windus, p.342