După decembrie 1989, Diplomația noastră a adormit. Și nu s-a trezit nici acum

Chiar și la o privire superficială, ne putem da seama că principala trăsătură a diplomației românești din ultimii 36 de ani a fost somnolența. Din această stare, diplomația noastră s-a trezit din cînd în cînd doar pentru a se apăra.

Că vrem sau nu, politica externă românească s-a caracterizat, în anii Ceaușescu, printr-un evident activism. După decembrie ʼ89, în cadrul unei mai ample tendințe de a respinge tot ce a aparținut anilor anterior, politica noastră externă a fost și ea contestată. E vorba, neîndoielnic, de una din falsificările la care a fost supusă perioada anterioară, falsificare în cadrul căreia anticomunismul a folosit, fără complexe, instrumentele propagandei comuniste. Mai tîrziu, această practică avea să-și arate efectele. Ea a dat naționalist-comuniștilor posibilitatea de a contesta nu numai neadevărurile, dar și adevărurile despre epoca Nicolae Ceaușescu. Multe din cele spuse despre politica externă din perioada anterioară lui decembrie ʼ89 au fost exagerări sau falsități. S-a afirmat, de exemplu, că România n-ar fi dus o politică de independență față de Moscova. Că ar fi fost vorba doar de o simplă paradă. Nimic mai fals. Nu numai în anii Ceaușescu, dar și în ultimii ani ai lui Gheorghiu Dej, nu pot fi negate eforturile în direcția unei independențe față de imperiul sovietic.

Se poate discuta, de asemenea, pe marginea nivelului real atins de independența în raport cu rușii. O veritabilă independență înseamnă să faci ce vrei pe teritoriul tău național. Or, din acest punct de vedere, independența față de Moscova, atît din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, cît și din perioada Ceaușescu, nu a fost perfectă. Să ne amintim că Nicolae Ceaușescu era extrem de atent să nu-i provoace prea tare pe ruși. România era spațiul unei imense acrobații politice între independență și supunere, între sfidare și umilință față de Moscova. Cu toate gesturile sale de copil teribil, Bucureștiul s-a străduit să evite pozițiile menite a contrazice violent interesele fundamentale ale Kremlinului. Chestiunea Basarabiei, de exemplu, a fost trecută sub tăcere. Nu numai pe plan internațional, dar și pe plan intern. Istoria națională este prezentată astfel într-o lumină falsificată. Orice tentativă de a vorbi despre apartenența Basarabiei la patria mamă risca aspre sancțiuni.

Dincolo de aceste lucruri, strădania vizibilă în direcția independenței nu poate fi negată. Expresia limpede a acestei strădanii a reprezentat-o dinamismul politicii noastre externe. România nu s-a mulțumit să ducă o politică de simplă apărare a intereselor naționale. În anii Ceaușescu, ea s-a implicat activ în rezolvarea unor probleme atît din zona Balcanilor, cît și din lumea întreagă. Între eforturile pentru independență și activismul diplomației românești a fost o legătură indisolubilă. Cei doi termeni s-au hrănit reciproc. Intensitatea inițiativelor diplomatice a fost posibilă numai datorită independenței naționale. Aceasta, la rîndu-i, a fost sprijinită de către agitația diplomatică. Printr-o țesătură de relații externe extrem de complicate, România făcea jocul prin care se strecura la riscanta întîlnire dintre marile interese ale altora. Un joc definitoriu pentru diplomația românească din toate timpurile. Aici, Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu s-au mișcat și sub autoritatea unei lungi tradiții. Diplomația românească s-a definit totdeauna prin dinamism, prin inițiativă. Arta dialogului, a compromisului necesar, a fost recunoscută ca o trăsătură a istoriei diplomației românești.

Extrem de activă anterior, plină de inițiativă, diplomația românească a intrat după decembrie ʼ89 într-o perioadă lungă de pasivitate. Singurele ieșiri în afară, singurele treziri din amorțeală au vizat nu inițiativa în plan regional sau mondial, nu implicarea în rezolvarea unor tensiuni ivite în jur sau mai departe, ci supraviețuirea. Cercetînd mișcările diplomatice românești din postdecembrism, trei ani vom observa imediat că ele s-au definit printr-o neobișnuită cumințenie. Ne-am străduit să dovedim de fiecare dată că stăm în banca noastră, că așteptăm smeriți să ni se dea binecuvîntarea. Se poate vorbi, astfel, de o veritabilă spaimă de a avea inițiativă, de a întreprinde ceva pe cont propriu. Această somnolență a diplomației românești își are explicația în mai mulți factori.

Trebuie să consemnăm, înainte de toate, noua situație externă în care s-a aflat România după decembrie ʼ89. Războiul rece luase sfîrșit. Bipolaritatea mondială a dispărut în favoarea multipolarității. Dinamismul politicii externe românești se bazase anterior pe subtilul joc între cele două blocuri. Acum, aceste blocuri nu mai existau. În consecință, diplomația românească și-a pierdut, după decembrie ʼ89 ca să mă exprima așa, obiectul muncii. Întregul său arsenal fusese fundamentat pe arta acrobației între U.R.S.S. și S.U.A., între Est și Vest. Acum, nu mai are nevoie de această artă. Multipolaritatea de pe planetă cerea alte instrumente. Se înțelege că brusca schimbare de conjunctură internațională a surprins diplomația românească pe picior greșit. Lunga-i pasivitate se explică astfel prin buimăceala produsă de constatarea că e nevoie de alte mijloace și obiective. Făurirea lor a cerut timp.

Sub Ceaușescu din ultimii ani, România ajunsese la o izolare aproape absolută. Față de Est, dar mai ales față de Vest. Din anumite motive, printre care la loc de frunte se numără megalomania tot mai pronunțată, Nicolae Ceaușescu începuse să-și supraestimeze personalitatea în plan internațional. Ambiții prea mari pentru un conducător de țară mică!, ar spune analiștii politici. În consecință, el a orientat politica României din perioada imediat anterioară lui decembrie ʼ89 spre țările lumii a treia. Războiul rece a fost cîștigat însă de Occident. Vestul, în frunte cu S.U.A., s-a impus autoritar pe planetă. Lumea a oferit spectacolul țărilor din Est, dar și al celor în curs de dezvoltare, angajate într-o concurență atroce pentru a obține bunăvoința Occidentului. Politica dusă de Ceaușescu în ultimii săi ani a lăsat diplomația românească marcată de un handicap: Ruperea relațiilor cu Occidentul. În consecință, România s-a văzut nevoită să-și concentreze toate eforturile pentru a intra în grațiile Vestului, pentru a ajunge din urmă celelalte țări foste comuniste în cursa angajată pentru integrarea deplină în Europa. Această necesitate explică trăsătura fundamentală a diplomației românești din postdecembrism:
Străduința înverșunată de a face pe plac Occidentului.